Decizia lui Ceausescu de a organiza un miting pe 21 decembrie 1989 pentru a condamna revolta de la Timisoara a fost echivalenta cu semnarea propriei sentinte, adunarea transformandu-se intr-o manifestare anticomunista ce avea sa duca la fuga dictatorului si la prabusirea regimului represiv comunist.

Pe fondul evenimentelor de la Timisoara, unde revolta anti-comunista s-a soldat cu numeroase victime, dar a invins, intors dintr-o vizita in Iran, Ceausescu a decis, pe 20 decembrie, organizarea in ziua urmatoare a unui miting care se dorea a fi o reeditare a manifestatiei din august 1968 cand populatia isi aratase solidaritatea fata de pozitia partidului de condamnare a interventiei sovietice in Cehoslovacia.

Unele teorii afirma ca, initial, ideea lui Nicolae Ceausescu ar fi fost aceea de a organiza, pe parcursul zilei de 21 decembrie, un sir de vizite la marile platforme industriale din Bucuresti, in speranta ca lucratorii din respectivele intreprinderi, clasa muncitoare, il va sprijini, dar in final a fost aleasa varianta mitingului.

La manifestatia din dimineata zilei de 21 decembrie, Ceausescu a condamnat actiunile de la Timisoara si i-a calificat drept „huligani” pe cei care au participat la evenimentele amintite. „In zilele de 16 si 17 decembrie, sub pretextul impiedicarii aplicarii unei sentinte judecatoresti legale, cateva grupuri de elemente huliganice au organizat o serie de manifestari si incidente, trecand la atacarea unor institutii de stat, distrugand si jefuind o serie de cladiri, de magazine, de cladiri publice, iar in ziua de 17 decembrie si-au intensificat activitatea impotriva institutiilor de stat si de partid, inclusiv a unor unitati militare”, spunea Ceausescu la mitingul organizat in Piata Palatului.

Mai mult, in consacratul limbaj de lemn al liderilor comunisti, Nicolae Ceausescu, afirma ca evenimentele de la Timisoara au avut un caracter terorist, iar ele „au fost organizate si declansate in stransa legatura cu cercurile reactionare, imperialiste, iredentiste, soviniste si cu serviciile de spionaj din diferite tari straine”.

La un moment dat, apar primele semne ale dezaprobarii multimii, iar incercarile lui Ceausescu de a-i determina pe oameni sa-si pastreze calmul au esuat in ciuda promisiunii, lansate in disperare de cauza, privind marirea alocatiilor pentru copii cu 100 lei.

Ceausescu a fost nevoit sa isi intrerupa in cele din urma discursul, din cauza multimii care ii devenise ostila, iar ceea ce se dorise a fi un miting de sustinere a dictatorului a fost un esec de proportii al propagandei comuniste, bucurestenii strigand primele lozinci anti-ceausiste, luand exemplul timisorenilor. Mitingul convocat de dictator pentru a se legitima din nou ca si conducator suprem si pentru a infiera protestele de la Timisoara s-a transformat intr-o revolta ce avea sa continue pe baricadele din Piata Universitatii. Participantii la miting s-au dispersat, iar multimea din piata s-a indreptat apoi spre Universitate si spre Piata Romana, in centrul Capitalei facandu-si aparitia trupele USLA si cele ale Militiei, iar mai apoi TAB-urile armatei. In fata hotelului Intercontinental revolutionarii au ridicat o baricada care sa-i apere de fortele de represiune, dar ea a fost distrusa ulterior de blindate. In seara de 21 decembrie s-a tras pentru prima data si au aparut primele victime. In nopatea de 21 spre 22 decembrie se dau lupte grele la baricada de la Inter, Piata Universitatii devenind ulterior un simbol al anticomunismului, locul unde bucurestenii si-au luat, de Craciun, „ratia de libertate”, asa cum aveau sa scrie pe zidurile Univeristatii participantii la revolta din acea noapte. In vreme ce televiziunea si radioul public continuau propaganda ceausista si lansau mesaje de sustinere a regimului dictatorial, posturile Europa Liberala si BBC relatau despre macelul de la Universitate, in conditiile unor informatii contradictorii. Spre miezul noptii, militarii strapung baricada, dupa care are loc un adevarat macel soldat cu victime si arestari: 49 de morti, 463 de raniti, 1245 de arestati.

A doua zi dimineata, ministrul apararii nationale, Vasile Milea, s-a sinucis. La acel moment, zvonul care circula era acela ca Milea a fost ucis din ordinul lui Ceausescu, pentru ca a refuzat sa deschida focul impotriva multimii. Functia sa a fost preluata de generalul Victor Atanasie Stanculescu.

Tot pe 22, Nicolae Ceausescu impreuna cu sotia sa, Elena Ceausescu, si cu doi inalti demnitari comunisti, Emil Bobu si Manea Manescu, au fugit cu elicopterul de pe acoperisul Comitetului Central al PCR. Ulterior sotii Ceausescu s-au despartit de Bobu si Manescu, fiind apoi prinsi, judecati, condamnati la moarte si executati in ziua de Craciun a anului 1989.

Desi revolutia invinsese in urma fugii lui Ceausescu, in zilele urmatoare a continuat sa se traga, iar multi soldati, dar si civili au cazut victime unor zvonuri, intoxicari si informatii contradictorii. Asa s-a intamplat pe 23 decembrie cu un detasament de parasutisti trimis sa „elibereze” aeroportul Otopeni, despre care se credea ca ar fi ocupat de teroristi. La randul lor, militarii aflati la aeroport fusesera avertizati ca „teroristii” vor ataca obiectivul pe care il aparau. Rezultatul a fost un macel.

Un alt punct fierbinte al revolutiei a fost Televiziunea Romana. In conditiile in care de la postul national, crainicii chemau oamenii sa apere televiziunea de „teroristii” nevazuti, foarte multi militari si civili au fost ucisi in aceasta locatie. Panica devenise atat de mare incat orice miscare oricat de neinsemnata la ferestre sau in orice alt loc, atragea dupa ea rafale de arma in directia respectiva.

S-a tras si in Piata Palatului, iar lupta impotriva teroristilor nevazuti, nu numai cu pierderi de vieti omenesti, ci si cu distrugeri materiale. Practic, toate cladirile din zona Pietei Palatului, cu exceptia cladirii CC au fost grav avariate, cu precadere Biblioteca Universitara si Consililul de Stat (actualul Muzeu National de Arta).

Luptele au incetat in cea mai mare parte din data de 26 decembrie, dar nu a fost prins sau identificat nici unul dintre „teroristii” despre care canalele media ale vremii spuneau ca l-ar sustine pe Ceausescu. De aceea, mai apoi, teoria existentei teroristilor a inceput sa piarda teren, aparand din ce in ce mai pregnant ideea ca, de fapt, armata a fost cea care a tras cel mai mult.

Surpinzator, intrucat revolutia a avut un caracter anti-comunist, in acea perioada au inceput sa apara in public si sa incerce sa preia puterea tot oameni care, la un moment dat, se aflasera in structurile de conducere ale PCR, dar cazusera in dizgratie.

Printre ei se afla si Ion Iliescu, cel care, in 22 decembrie 1989, a aparut la televiziune si i-a criticat pe sotii Ceausescu pentru faptul ca acestia „nu au avut nimic de-a face cu socialismul stiintific, au intinat nobilele idealuri ale comunismului”. Iliescu, impreuna cu inca trei fosti demnitari de rang inalt din PCR, respectiv Silviu Brucan, Alexandru Barladeanu si Corneliu Manescu, dar si cu Petre Roman, Dumitru Mazilu si altii, au format Frontul Salvarii Nationale, structura care a preluat conducerea tarii.

Pe langa fostii demnitari comunisti marginalizati, in timpul revolutiei s-au mai remarcat unii dizidenti anti-comunisti cunoscuti care s-au regasit in Consiliul Frontului Salvarii Nationale, cum ar fi Mircea Dinescu, Doina Cornea si Ana Blandiana.

„Scopul Frontului Salvarii Nationale este instaurarea democratiei, libertatii si demnitatii poporului roman. Din acest moment se dizolva toate structurile de putere ale clanului Ceausescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat si institutiile sale isi inceteaza activitatea, intreaga putere in stat este preluata de Consiliul Frontului Salvarii Nationale”, se arata in comunicatul catre tara al CFSN, facut public in 22 decembrie 1989.

In programul sau era prevazuta la primul punct, „abandonarea rolului conducator al unui singur partid si statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernamant”, iar la punctul trei separarea puterilor in stat. „Nimeni nu mai poate pretinde puterea pe viata”, se mai arata in programul CFSN.

La 18 ani de la revolutie exista inca multe prea multe necunoscute in legatura cu desfasurarea acesteia. Mai mult, dupa aproape doua decenii de la revoltele de atunci, entuziasmul romanilor scapati de un regim represiv si bucuria de a fi dobandit libertatea au fost uitate, iar numarul celor care au devenit nostalgici este semnificativ. Un studiu recent arata ca, paradoxal, dictatorul Ceausescu ocupa primele pozitii in topul celor mai buni si al celor mai rai lideri politici din istoria recenta a Romaniei.

Trimite un comentariu

Adresa de email nu va fi publicata. Campuri obligatorii*