10 Apr 2018 0 Comentarii

Inalta Curte de Casatie si Justitie a Romaniei (ICCJ) a respins in 21 martie 2018 cererea de revizuire a sentintei irevocabile pronuntate anul trecut in favoarea Raiffeisen Bank intr-un proces colectiv cu cativa zeci de clienti reprezentati de avocatul Gheorghe Piperea, care exact in urma cu sapte ani, in martie 2011, au dat in judecata banca, acuzand-o de clauze abuzive in contractele de credit, precum dobanda fixa in primul an iar ulterior variabila sau comisioane de acordare si adminstrare a creditelor.

Instanta suprema a anulat astfel deciziile anterioare ale instantelor inferioare (Tribunalul Bucuresti si Curtea de Apel Bucuresti), care au dat castig de cauza clientilor bancii.

ICCJ a stabilit ca atat dobanda variabila, care putea fi modificata in functie de evolutia pietei financiare sau de politica de creditare a bancii, cat si comisioanele de acordare (procesare) si administrare a creditelor, nu au fost clauze abuzive.

De asemenea, in cazul creditelor in valuta, precum cele in franci elvetieni, trebuie aplicat principiul nominalismului monetar, potrivit caruia riscul valutar este suportat de imprumutati, principiu existent in jurisprudenta Inaltei Curti inca din 1924.

ICCJ: procesele reprezinta incercarile clientilor de a-si retracta cuvantul dat

Judecatorii ICCJ considera ca procesele initiate de clientii Raiffeisen reprezinta “doar incercari de a-si retracta partial cuvantul dat la incheierea contractului, invocand cauze ulterioare semnarii contractului si distorsionand cu rea-credinta ceea ce intelesesera si acceptasera ca fiind clar si inteligibil exprimat si, mai ales, ca fiind echilibrat”.

ICCJ:

“Specificul relației profesionist - consumator ține doar de perioada precontractuală, în care se înaintează oferte, contraoferte și se formează consimțământul viitoarelor părți la contract, pentru ca odată încheiat, acesta să fie o lege a părților la fel de eficientă și de obligatorie pentru părțile semnatare.

Doar pentru că unul dintre cocontractanți este consumator, aceasta nu înseamnă că el nu intră într-un raport juridic al cărui conținut să nu fie obligatoriu cu numărul și întinderea obligațiilor asumate reciproc. Consumatorul este protejat de norma comunitară și de legea națională, dar nu într-atât încât să aleagă ce anume respectă din contract, și ce nu.

Cererea de chemare în judecată depusă la Tribunalul București, apelul formulat și soluționat de Curtea de Apel București și recursul ce face obiectul judecății Înaltei Curți de Casație și Justiție, sunt doar încercări ale reclamanților de a-și retracta parțial cuvântul dat la încheierea negotium-ului, invocând cauze ulterioare semnării contractului, și distorsionând cu rea-credință ceea ce înțeleseseră și acceptaseră ca fiind clar și inteligibil exprimat și, mai ales, ca fiind echilibrat.

Instanța nu poate interveni în echilibrul contractual stabilit de părți, așa cum reiese din jurisprudența constantă a CJUE, imperium-ul judecătorului fiind doar acela de a „scoate” din contract, ceea ce este găsit ca fiind abuziv, sau de a „desființa” întregul contract, dacă în lipsa clauzelor afectate, înțelegerea părților nu mai poate continua."

Judecatorii nu pot modifica dobanda unui credit

Piperea a cerut judecatorilor sa transforme dobanda variabila din contractele de credit ale Raiffeisen intr-o dobanda fixa, mai mica, cea oferita promotional de banca in primul an de creditare, insa acestia au respins cererea, precizand ca “judecatorul nu poate pune nimic in locul clauzel calificate ca fiind abuzive”.

ICCJ:

“Judecătorul nu poate pune nimic în locul clauzelor calificate ca fiind abuzive, pentru că, dacă ar face-o, s-ar substitui voințelor părților, ceea ce nu poate fi acceptat într-un stat de drept, care consacră și garantează proprietatea privată (art. 44 alin. (1) din Constituția României revizuită), economia de piață și libera inițiativă (art. 135 alin. (1) din Constituția României revizuită) și libertatea comerțului și crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție (art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituția României revizuită).”

Dobanda a fost considerata transparenta si corecta

Clientii Raiffeisen au inteles si acceptat dobanda ca fiind corecta si transparenta in momentul semnarii contractului, au constatat judecatorii, iar banca nu a schimbat ulterior politica de stabilire a dobanzii, astfel ca aceasta nu poate fi considerata abuziva.

ICCJ:

“Clauzele atacate de către reclamanți nu sunt interzise de nicio lege.

Reclamarea situației de fapt făcută de recurenți la aproximativ 4/5 ani de la încheierea contractelor, anume că ei nu au înțeles modul în care se stabilește întinderea obligației lor de plată pe componenta dobânzii variabile, nu poate fi acceptată.

Elemente esențiale ale contractului au fost înțelese și acceptate ca fiind corecte, complete și transparente la semnarea împrumutului, iar în condițiile în care banca nu a schimbat politica sa de stabilire a dobânzii contractuale, nu poate fi acceptat că au devenit dintr-o dată incorecte, incomplete și opace.

Reglementarea contractuală a unei dobânzi variabile nu este, per se, un mecanism interzis de vreo normă legală sau de vreun regulament al BNR.”

ICCJ: Reclamantii au descoperit subit, dupa 4/5 ani, ca nu mai inteles mecanismul de formare a dobanzii variabile

Judecatorii ICCJ au constatat ca “reclamanții au acceptat 4/5 ani mecanismul de formare a dobânzii variabile, pentru a descoperi subit, în contextul apariției O.U.G. nr. 50/2010, că nu îl mai înțeleg.”

ICCJ:

“Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate accepta interpretarea dată de reclamanți în sensul înlocuirii dobânzii variabile cu o dobândă fixă. Prin contractele de credit supuse analizei instanței părțile au convenit în privința modului de determinare a dobânzii. Este evident că reclamanții au ales din oferta băncii, produsul pe care l-au considerat corespunzător nevoilor proprii, în perfectă cunoștință de cauză, asumându-și pe deplin efectele juridice obligatorii ale convențiilor de creditare legal intervenite între părți ca urmare a formării acordului de voință și executându-le în consecință.

Reclamanții au acceptat astfel 4/5 ani mecanismul de formare a dobânzii variabile, pentru a descoperi subit, în contextul apariției O.U.G. nr. 50/2010, că nu îl mai înțeleg.

Intervenția instanței în conținutul contractului, în maniera solicitată de către reclamanți, este însă nepermisă, ea depășind limitele cadrului procesual cu care a fost învestită și aducând atingere principiului disponibilității consacrat de normele imperative mai sus evocate."

Modificarea dobanzii nu s-a facut cum a vrut banca, ci in functie de evolutia pietei

Judecatorii Inaltei Curti considera ca nu se poate vorbi de un dezechilibru in urma modificarii dobanzii variabile, intrucat aceasta nu a fost schimbata de banca dupa bunul sau plac, ci in functie de evolutia pietei financiare.

ICCJ:

“Cât privește dezechilibrul, el nu poate fi reținut în speță. Clauze disputate nu consacră obligații pur potestative din partea celui care se obligă să ramburseze creditul cu toate fructele sale și cu toate spezele aferente serviciilor prestate de bancă.

Obligația esențială, definitorie pentru contractul de credit bancar este, pentru împrumutat, aceea de a rambursa tot ceea ce datorează către împrumutător. În acest „tot” intră sumele ce trebuie plătite cu titlu de dobândă și cu titlu de comisioane. Dacă banca a modificat nivelul dobânzii variabile, ea a făcut-o pentru a adapta contractul cu executare succesivă (adică obligația de plată cu executare pro rata temporis), la noile realități economice obiective ce vin dinspre piața bancară, spre contractul individual.

Obligația de plată a dobânzii variabile către bancă, este o obligație ce incumbă împrumutatului, și nu băncii înseși, iar modificările cuantumului dobânzii variabile, țin cel puțin de un mix de factori externi (constând în evoluțiile obiective ale pieței, sau de voința unor terțe persoane).

Norma juridică este distorsionată de către reclamanți, realitatea raportului juridic dedus judecății fiind cu totul alta. Se identifică o obligație care ar incumba doar băncii de a calcula cuantumul dobânzii, uitându-se că: modificările aduse dobânzii variabile sunt făcute în funcție de evoluția indicilor bancari obiectivi și de alți factori economici ce țin de piață (costurile cu lichiditatea și cu rezerva minimă obligatorie fiind doar unele dintre elementele avute în vedere) - deci, forțat de împrejurările exterioare voinței băncii.

În consecință, dispozițiile legale nu numai că nu interzic mecanismul de stabilire a dobânzii contractuale din contractul în cauză, ci chiar îl permit. Prevederile art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 sunt în afara oricărei dispute.”

Cum se formeaza dobanda la credite 

Judecatorii ICCJ explica pe larg mecanismul prin care bancile stabileste dobanda la un credit, pentru a demonstra ca aceasta “nu pote fi lăsată la luminile și înțelepciunea magistratului”.

ICCJ:

“Declarația comună de voință, care este specifică contractului, se prezumă până la proba contrară că exprimă voința reală a părților. Din perspectiva contractului de credit, dobânda este acea parte a prețului creditului care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului. Pentru acordarea oricărui credit și în funcție de perioada pentru care acesta este stabilit, banca face anumite cheltuieli. 

Deoarece, de cele mai multe ori, depozitele unei bănci nu sunt suficiente pentru a acoperi cererea de credite, o bancă este nevoită să se împrumute la rândul ei de la alte bănci, aceste împrumuturi generând, la rândul lor costuri suplimentare. 
Dobânda pe care o bancă trebuie să o plătească pentru un astfel de împrumut diferă de la o țară la alta, și de la o bancă la alta. Astfel cum în situația ideală, o bancă ar trebui să solicite și plata unei dobânzi care are ca nivel minim, dobânda pe care acea bancă o acordă deponenților, tot astfel, la nivel interbancar, atunci când o bancă împrumută o altă bancă, valoarea minimă a dobânzii solicitate de împrumutător va trebui să acopere dobânda acordată deponenților acelei bănci. Prin urmare, o bancă românească ce se împrumută de pe piața interbancară va trebui să plătească un cost cel puțin egal cu dobânda aferentă depozitelor celorlalte bănci.

Rata medie a acestor depozite este calculată sub forma indicilor Bubor/Robor, Euribor sau Libor, în funcție de moneda creditului, dar întotdeauna dobânda de referință a băncii este mai mare decât indicele de referință Euribor/Libor.

La costul banilor, se adaugă o primă care acoperă riscul specific de țară, primă ce poate fi aproximată prin CDS (Credit Default Swap) și care se regăsește, inclusiv, în costul fiecărei bănci din România. Prima este percepută de instituțiile financiare internaționale care sunt dispuse să-și asume riscul de țară.

În plus, banca trebuie să aibă în vedere la stabilirea elementelor de cost ale unui credit, și costul serviciilor proprii de creditare.
Pentru înțelegerea exactă a obiectului prezentului litigiu trebuie avut în vedere că: prudența bancară, destinația creditului, planificarea creditelor, garantarea creditelor dar și rambursarea creditelor la scadență sunt principiile creditării.

Creditul poate fi clasificat după mai multe criterii, astfel: a) după natura economică și participanți (comercial, bancar, de consum, obligatar, ipotecar); b) după destinație (productiv și neproductiv); c) după natura garanțiilor (real și personal); etc. Pentru toate tipurile de credit însă, dobânda este prețul plătit în schimbul punerii la dispoziția unui subiect economic a capitalului necesar, rata dobânzii reprezentând prețul pentru o anumită unitate de capital și o anumită unitate de timp.

În economia de piață există o diversitate de tipuri de dobânzi: taxa oficială a scontului, taxa privată a scontului, dobânda bonificată, dobânda percepută, dobânda practicată la efectele comerciale.
În contextul inflaționist existent în aproape toate țările se iau în considerare două ipostaze ale dobânzii: nominală (exprimată ca atare prin rata curentă de piață) și reală (ca diferență între dobânda nominală și gradul de eroziune al capitalului, determinat de evoluția procesului inflaționist).

Așadar, determinarea dobânzii, a prețului unui credit, nu este un proces simplu, care să se reducă la interpretarea unei clauze contractuale „lăsată la luminile și înțelepciunea magistratului” (art. 1203 Codul Civil napoleonean). În procesul determinării dobânzii bancare, interpretarea gramaticală și logica juridică nu sunt singurele instrumente necesare și suficiente.

Prețul creditului nu este reglat doar de mecanismul cererii și al ofertei. El este amplu reglementat de norme interne și internaționale financiar-bancare și se calculează pe baze matematice, cu un instrumentar statistic/probabilistic extrem de tehnic. Acest mecanism este menit să asigure respectarea principiilor de funcționare a instituțiilor bancare: prudența bancară și disiparea riscului, în acord cu Standardele contabile internaționale (IAS) - Regulamentul 1606/2002/CE al Parlamentului European și al Consiliului din 19 iulie 2002 adoptat și de România de la 1 ianuarie 2012.

Așadar, prețul creditului nu se poate forma niciodată prin negocierea individuală a băncii cu fiecare client al său. Acest lucru nu este posibil, în condițiile în care banca are milioane de clienți. Este motivul pentru care banca oferă clienților produse, sortimente bancare diferite, astfel încât aceștia să poată alege produsul pe care îl doresc. De altfel, niciun producător de serie nu negociază cu clientul prețul fiecărui produs al său expus la raft.

În speță, este mai mult decât evident că reclamanții nu s-au împrumutat la o dobândă fixă. În consecință, este inadmisibil să se obțină acest lucru prin intermediul unei hotărâri judecătorești.”

OUG 50 a avut ca scop o mai mare transparenta a dobanzilor, nu majorarea acestora

OUG 50/2010 a avut ca scop o transparenta mai mare a dobanzilor, nu majorarea acestora, precizeaza judecatorii ICCJ.

ICCJ:
“Trebuie să se rețină că, printr-o eventuală adaptare a contractului de credit în considerarea O.U.G. nr. 50/2010, se putea viza numai nuanțarea reglementării contractuale a formulei de calcul a ratei dobânzii, transparentizarea acesteia, fără nicio influență asupra prețului, a costului total al creditului și repunerea în discuție a cuantumului dobânzii.

Adoptarea O.U.G. nr. 50/2010 nu a avut ca obiectiv micșorarea dobânzilor, ci asigurarea unei mai mari transparențe în piața serviciilor financiar-bancare. Această modificare a dobânzii, indisolubil legată de menținerea valorii dobânzii curente percepute conform contractului de către bancă, era conformă dispozițiilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, neatrăgând o majorare a tarifelor sau spezelor bancare, astfel cum acestea sunt definite în actul normativ.

Interpretarea recurenților în sensul nașterii unei obligații în sarcina băncii de a proceda la modificarea contractelor de credit prin înlocuirea dobânzii contractuale cu o dobândă fixă la nivelul de la data creditării, apare ca lipsită de orice temei juridic, fiind totodată de natură să afecteze echilibrul contractual creat prin dispozițiile agreate la momentul încheierii convențiilor de creditare.

Libertatea contractuală alături de forța obligatorie a contractului și de efectul relativ al contractelor reprezintă corolare ale autonomiei de voință, noțiuni și principii extrem de caracterizate în ordinea de drept continentală. De aici s-a dedus că o persoană nu poate fi supusă niciunei alte legi decât aceea pe care și-a dat-o sieși, iar unica sursă a obligației contractuale este voința părților. Consacrat prin dispozițiile art. 969 C. civ. napoleonean (aplicabile în causa pendinte), principiul pacta sunt servanda își găsește justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează și de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului.

Raportat la datele concrete ale prezentei spețe, Înalta Curte de Casație și Justiție va observa faptul că reclamanții, prin formularea cererii introductive, au urmărit să modifice prețul contractului de credit, în principal nivelul dobânzii comerciale, dar și cuantumul comisioanelor bancare.

Față de principiile autonomiei de voință și forței obligatorii a contractului, o astfel de cerere este inadmisibilă, reclamanții neputând solicita și obține concursul forței coercitive a instanței pentru revizuirea prețului contractului. Dobânda comercială se constituie în prețul contractului de credit, preț care nu poate fi determinat în mod arbitrar de un terț, fie el și instanța de judecată.

Intervenția instanței în mecanismul contractual și modificarea unui element esențial al acestuia, mai precis a prețului contractului, înfrânge forța juridică obligatorie a convențiilor legal încheiate. Dând curs cererii formulate de către reclamanți, instanța nu ar face decât să afecteze echilibrul contractului în ceea ce are el esențial: prețul (costul total al creditului).

Veniturile rezultate din dobânzile și comisioanele reglementate prin contractul de credit - asupra cărora părțile și-au manifestat voințele juridice în deplină libertate și cunoaștere a legii, constituie venituri clar determinate, sau cel puțin determinabile. De aceea lipsirea băncii de contraprestațiile legal stabilite în contractele aflate în derulare, are efectul unei atingeri aduse proprietății în înțelesul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aceste drepturi de creanță fiind asimilate, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cu noțiunea de bun.

Ignorarea voinței reale a părților și alterarea condițiilor contractuale printr-o interpretare lipsită de rigoare juridică a clauzelor din convențiile de creditare reprezintă o ingerință a instanței de judecată în mecanismul contractual și o încălcare a dispozițiilor legale care normează libertatea contractuală.”

Echilibrul nu se face prin eliminiarea clauzelor abuzive ci prin impreviziune

Restabilirea echilibrului financiar intr-un contract de credit poate fi pus in discutie doar prin acordul partilor sau prin apelarea la teoria impreviziunii, nu prin mecanismul clauzelor abuzive, care are in vedere echilibrul intre drepturi si obligatii, considera judecatorii ICCJ.

ICCJ:

“În ceea ce privește condiția a patra, a dezechilibrului contractual, se va reține că în aprecierea acestuia nu trebuie dat un rol covârșitor abordării matematice, verificând dacă părțile din contract au același număr de obligații și același număr de drepturi, și doar ca ultim resort, urmează a fi verificat și echilibrul juridic.

În intenția reclamanților este o rediscutare a echilibrului financiar care nu poate fi repus în discuție decât prin acordul părților, sau judiciar prin apelarea la teoria impreviziunii, dar nu prin mecanismul clauzelor abuzive care are în vedere echilibrul între drepturi și obligații.

Ceea ce propun recurenții-reclamanți Înaltei Curți, în vederea instituirii unui echilibru real între drepturile și obligațiile părților, este intervenirea în prețul contractului, modificându-l în sensul că dobânda nu mai este una variabilă, ci una fixă, la nivelul prevăzut la momentul creditării. Adică dobânda este stabilită exclusiv de debitor, prin intermediul instanței, ceea ce este inacceptabil. Și dacă am aprecia, ad absurdum, că o atare intervenție a instanței, care este terț față de contractele analizate, ar fi posibilă, o asemenea modificare nu ar putea, sub nicio formă, să conducă la instituirea unui echilibru real în contracte, ci de-abia cu această ocazie, să conducă la dezechilibrarea lor.

Contractul de credit bancar presupune o executare succesivă a prestațiilor din partea reclamanților, însă o executare uno ictu din partea băncii. Acest aspect trebuie luat în considerare la aprecierea echilibrului prestațiilor asumate prin contract.

La data încheierii contractului de credit, prin remiterea sumei împrumutate, banca a îndeplinit corespunzător obligațiile convenționale față de cocontractant. Dreptul băncii născut la data încheierii contractului corespunde obligației corelative de plată a prețului ce incumbă reclamantului, ce include dobânda la cuantumul stabilit de părți ca element constitutiv al prețului.
Cauza contractului față pârâtă nu mai subzistă în condițiile în care obligația acesteia, deja executată, nu își găsește echivalentul în plata prețului astfel cum a fost agreată de părți.
Contractul de credit în cauză nu a fost încheiat în contextul unui monopol al pârâtei asupra activității de creditare. Libertatea reclamanților de a alege orice produs bancar al oricărei instituții financiare nu a fost cu nimic îngrădită. Relevant este faptul că intimata este doar una dintre instituțiile financiare care desfășoară activități de creditare de pe piața românească.

Criteriile după care un cocontractant al unei bănci alege un anumit produs financiar, pot fi de la cele mai diverse, intrinseci sau extrinseci dispozițiilor contractuale. Nimic nu ar fi împiedicat pe împrumutați să aleagă un alt produs, o altă monedă de credit, un alt tip de dobândă sau o altă bancă pentru obținerea unui credit. Mai mult, modalitatea de calcul a dobânzii rezultă cu claritate din clauzele contractuale. Acordul clientului cu privire la caracteristicile produsului „achiziționat”, este de natură a da naștere unor obligații contractuale în sarcina acestuia pe care trebuie să le respecte, astfel cum și pârâta, la rândul ei, și-a respectat obligațiile contractuale.”

Comisionul de acordare a creditului este legal

Comisionul de procesare a creditului este legal, intrucat face parte din costul creditului, fiind exprimat clar si inteligibil in contractele de credit, au apreciat judecatorii ICCJ.

ICCJ:

“Cât privește criticile pe fiecare tip de clauză, Înalta Curte de Casație și Justiție va reține caracterul nefondat al criticilor recurenților subsumate comisionului de procesare. Instanța de apel a statuat în mod corect, în sensul că prevederile contractuale care vizează comisionul de procesare sunt excluse de la verificare raportat la prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, de vreme ce în discuție s-a ridicat o problemă care poate fi încadrată în teza de a „satisface cerințele de preț și de plată”, iar clauzele menționate întrunesc cerința limbajului clar și inteligibil. Chiar din verificarea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu se poate reține existența vreunui dezechilibrul semnificativ între prestațiile părților, dat fiind că acest comision a fost prevăzut în contract în mod legal, cu înștiințarea împrumutaților, deplin rezonabil și proporțional.
Potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora nu poate face obiectul verificării, iar „excluderea unui control al clauzelor contractuale în ceea ce privește raportul calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate se explică prin faptul că nu a existat niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra sau ghida un asemenea control.” În consecință, în speță nu poate fi pusă în discuție proporționalitatea perceperii comisionului de procesare raportat la activitățile prestate în contrapartidă.
Prevederile contractuale specifică în mod explicit atât rațiunea comisionului de procesare, respectiv „Pentru procesarea cererii de credit”, cât și valoarea acestuia exprimată într-o sumă procentuală determinată, plătibil o singură dată „la data tragerii creditului”. Prin urmare, stipulațiile contractuale sub acest aspect sunt clare, transparente, „consumatorii sunt înștiințați de la bun început și în mod neechivoc” despre existența, rațiunea, întinderea și modul de executare al acestei obligații. De asemenea, comisionul în discuție este evidențiat și în cuprinsul Graficului de rambursare aferent.
Din prevederile Regulamentului BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice publicat în M. Of. nr. 177/14 martie 2007, care a fost înlocuit ulterior prin Regulamentul BNR nr. 24/2011 privind creditele destinate persoanelor fizice, publicat în M. Of. nr. 767/31 noiembrie 2011, rezultă că în sarcina unui împrumutător revin o serie de obligații de analiză a profilului unei persoane fizice care formulează o cerere de creditare, respectiv a veniturilor care ar putea fi considerate eligibile, a gradului maxim de îndatorare, a capacității de rambursare și altele. Totodată, aceste date urmează a fi valorificate și în cadrul contractului de credit care ar urma să fie încheiat.
Or, în acest context banca finanțatoare este chemată să efectueze o serie de activități care antrenează costuri și resurse. De altminteri, expertiza administrată în cauză a confirmat existența serviciilor efectiv prestate de către bancă în schimbul acestui cost, respectiv a unei justificări rezonabile pentru perceperea lui, stabilindu-se inexistența niciunui dezechilibru între prestațiile părților decurgând din prevederea și aplicarea acestei clauze.
Art. 15 din Legea nr. 190/1999, nu poate primi interpretarea pretinsă de recurenții-reclamanți, din formularea acestuia rezultând cu evidență, astfel cum a reținut și instanța de apel, faptul că aceasta se referă exclusiv la cheltuielile externe ale creditului, fără a include și comisionul de procesare, componentă a costului contractual. Nicio prevedere legală în vigoare la momentul încheierii contractelor de credit nu interzicea perceperea unui atare comision. Raportat la data încheierii contractelor de credit nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, actul normativ amintit recunoaște în cadrul art. 19 coroborat cu art. 36 dreptul finanțatorului de a percepe un comision de analiză pentru ipoteza în care creditul se acordă. Rezultă așadar că, legiuitorul confirmă (printr-un act ulterior) ca fiind justificată împrejurarea perceperii de către profesionist a unui comision pentru activitățile desfășurate în faza de analiză/procesare a cererii de credit. Așadar, un act normativ ulterior recunoaște rațiunea perceperii unui asemenea comision.
În concluzie, având în vedere: caracterul clar, inteligibil al clauzelor privitoare la comisionul de procesare; faptul că un atare comision este justificat prin rațiuni obiective, fiind perceput în legătură cu activități efectiv prestate; că a fost acceptat în cunoștință de cauză de consumator, având reprezentarea acestui cost, în speță, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestei clauze, astfel cum pretind recurenții-reclamanți.

Nici comisionul de administrare a creditului nu este ilegal, facand parte din DAE

Judecatorii au stabilit ca nici comisionul de administrare a creditului nu este abuziv, cum a reclamat avocatul Piperea, intrucat a fost clar definit si face parte din costul total al unui credit (DAE).

ICCJ:

“Înalta Curte de Casație și Justiție va reține caracterul nefondat al criticilor subsumate comisionului de administrare. Instanța de apel, a statuat în mod corect în sensul nereținerii caracterului pretins abuziv al clauzelor din contractele de credit încheiate cu scopul achiziționării de imobile (garantate cu ipoteca) referitoare la comisionul de administrare.

Prevederile contractuale în discuție indică în mod expres: rațiunea perceperii acestui comision, respectiv „Pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de acesta în baza contractului de credit”, întinderea acestuia exprimată într-o sumă procentuală determinată raportată la valoarea creditului. De asemenea, astfel cum a reținut și instanța de apel, comisionul de administrare este inclus în DAE, fiind menționat în cuprinsul unei coloane speciale din cadrul planului de rambursare, iar sumele datorate de consumatori sunt evidențiate atât ca valoare lunară, cât și ca valoare totală. Din această perspectivă clauzele privind comisionul în discuție răspund exigențelor de claritate și transparență, astfel că, orice consumator suficient de atent și avizat avea reprezentarea acestui cost și consecințele economice ale acestuia.

Având în vedere prevederile Directivei 93/13/CEE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene („CJUE”) a reținut în cauza C-76/10 (Pohotovost vs Zveta Korckovska), că informarea consumatorului asupra costului global al creditului, prin menționarea valorii DAE în Contract, reprezintă un element care contribuie la transparența contractului și permite consumatorului să aprecieze asupra întinderii obligațiilor sale și să poată compara diferitele oferte de creditare existente pe piață.

Totodată, și o reglementare ulterioară, precum art. 11 alin. (4) din O.U.G. nr. 50/2010, respectiv Anexa nr. 2 pct. 3 al Ordonanței, la care acesta face trimitere, confirmă că prin informarea consumatorului asupra DAE - costul total al creditului (în care este inclus comisionul în discuție), se consideră că acesta a respectat cerințele de informare prevăzute de prezentul articol și la art. 4 din O.G. nr. 85/2004.

Cât privește aspectul existenței unui serviciu prestat efectiv, respectiv al rezonabilității/proporționalității costului și inexistenței vreunui dezechilibru semnificativ, se reține explicit în cuprinsul Raportului de expertiză, răspunsul la Obiectivul nr. II și 11.5 a - c, că pârâta bancă a prestat efectiv un șir de servicii complexe, atât în cazul creditelor pentru nevoi personale, cât și în cazul celor garantate cu ipotecă și că perceperea comisionului de administrare în găsește justificarea în costurile antrenate cu resursele necesare pentru efectuarea acestor activități.

Înalta Curte de Casație și Justiție va reține că în mod corect Curtea de Apel București a constatat că legislația în vigoare la momentul încheierii contractelor de credit vizate de acest litigiu nu interzicea perceperea comisionului de administrare, aspect confirmat odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010. Art. 36 din acest act normativ permite în mod expres perceperea unui atare comision, ceea ce validează încă odată rațiunea acestuia, repusă în discuție, fără vreo critică punctuală prin cererea de recurs. Simpla „nemulțumire” privind plata acestui comision, convenit în mod clar în Contractele de credit nu este suficientă pentru a deduce consecințele pretinse de recurenții-reclamanți.

Dispozițiile art. 15 din Legea nr. 190/1999 la care trimit recurenții-reclamanți nu vizează costurile creditului, și prin urmare, comisionul de administrare (componentă, în speță, a costului total al creditului), ci, astfel cum rezultă din termenii expreși ai acestuia, reglează sfera cheltuielilor aferente.

Concluzia rezultă și din interpretarea coroborată a art. 15 din Legea nr. 190/1999 cu art. 2 alin. (1) pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor. Teza este susținută și din observarea coroborată a prevederilor art. 15 cu art. 2 lit. h) din Legea nr. 190/1999 în raport de care se poate aprecia cu certitudine că și în privința unui contract de credit ipotecar pot fi stipulate comisioane. În acest sens este art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 190/1999. În consecință, rezultă că interpretarea propusă de recurenții-reclamanți nu poate fi reținută.

Cursul valutar trebuie suportat de imprumutati, conform principiului nominalismului

Inalta Curte a mai stabilit ca in privinta creditelor in valuta trebuie sa se aplice principiul nominalismului monetar, potrivit caruia cursul valutar este suportat de cel imprumutat, princiu respectat in jurisprudenta Curtii inca din 1924.

“Împrejurarea că moneda națională s-a depreciat față de moneda creditului și s-a depășit un prag peste care împrumutații sperau că nu se va trece, nu înseamnă că aceștia au fost induși în eroare ci, dimpotrivă, că au conștientizat riscul deprecierii, dar au apreciat fie că acesta nu se va produce, fie că se va produce în niște limite ce le păreau suportabile la data acordării creditului. De altfel, consumatorul român mediu era, la data contractării creditelor, pe deplin avizat asupra fluctuațiilor cursului de schimb, fiind de notorietate evoluțiile/aprecierea monedelor străine în perioada anilor 1990 – 2000”, sustine ICCJ.

ICCJ:

“Înalta Curte de Casație și Justiție reține că în contractele de credit având ca obiect contractarea unui credit în valută nu trebuie ignorate dispozițiile art. 1578 ale C. civ. din 1864, care consacră principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul este obligat să înapoieze împrumutătorului aceeași sumă nominală primită, indiferent de variațiile cursului de schimb al valutei în care suma respectivă a fost acordată. Potrivit art. 1584 C. civ.: „împrumutatul este dator să restituie lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate și la timpul stipulat,, iar potrivit art. 1578 C. civ.: „(1) Obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. (2) Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată”.

Principiul este respectat și de Noul C. civ., art. 2158 prevede că: „(1) împrumutul de consumație este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate”. Conform art. 2164: „(1) În lipsa unei stipulații contrare, împrumutatul este ținut să restituie aceeași cantitate și calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creșterea sau scăderea prețului acestora. (2) În cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ținut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variația valorii acesteia, dacă părțile nu au convenit altfel (..)”.

Deci, fără putință de tăgadă, contractul de credit este un împrumut de consumație prin care o persoană, numită creditor, transmite în proprietatea unei alte persoane, numită împrumutat, o câtime de lucruri fungibile și consumptibile cu obligația pentru împrumutat de a restitui la scadență o cantitate egală de lucruri de același gen și calitate.

Întrucât obiectul contractului de credit îl formează bunuri fungibile (de gen) și consumptibile potrivit naturii lor, împrumutatul devine proprietar și suportă riscurile conform art. 1577 din Vechiul C. civ., iar principala obligație a împrumutatului este obligația de a restitui la scadență lucruri de același gen, în aceeași cantitate și de aceeași calitate potrivit art. 1584, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului și acela al plății.

Acest principiu a fost respectat jurisprudențial de către instanța supremă încă din 1924: „Când un contract prevede plata într-o monedă străină, instanța de fond obligând pe debitor să plătească în acea monedă, nu face decât să interpreteze intenția pe care au avut-o părțile la facerea contractului. Această interpretare, fiind o chestiune de fapt, scapă controlului Curții de Casație. (Cas III, 2078 din 12 Nov 1924)”.

Așadar natura juridică a creditului bancar, anume aceea de a fi un împrumut de consumație și guvernarea lui de principiul nominalismului nu mai pot fi contestate. De aceea problema riscului unui astfel de contract nu poate să ignore dispozițiile art. 1577 din Vechiul C. civ.

Cât privește suma împrumutată și moneda în care aceasta a fost acordată, acestea sunt aspecte care țin de libera apreciere a părților contractului de împrumut. Odată selectată o anumită monedă a creditului, fluctuația cursului valutar al monedei este de notorietate și părțile contractuale nu ar putea porni de la premisa existenței unui curs valutar nemodificabil pe toată durata de creditare dacă în cadrul contractului de împrumut nu există prevederi în acest sens.

În contractele de credit încheiate de consumatori cu instituțiile de credit din România, nu numai că nu există astfel de prevederi ci, mai mult decât atât, există prevederi exprese conform cărora riscul valutar se suportă de către împrumutat și se face aplicabilitatea regulii de drept comun privind riscul aprecierii/deprecierii monedei de împrumut, potrivit căreia orice modificare a cursului de schimb este suportată de cel căruia i se opune (deprecierea este suportată de împrumutat). Acest fapt trebuia cunoscut la încheierea contractului de credit, împrumutatul trebuind să depună un minim de diligență și de interes în lecturarea contractului încheiat cu banca.

Împrejurarea că moneda națională s-a depreciat față de moneda creditului și s-a depășit un prag peste care împrumutații sperau că nu se va trece, nu înseamnă că aceștia au fost induși în eroare ci, dimpotrivă, că au conștientizat riscul deprecierii, dar au apreciat fie că acesta nu se va produce, fie că se va produce în niște limite ce le păreau suportabile la data acordării creditului. De altfel, consumatorul român mediu era, la data contractării creditelor, pe deplin avizat asupra fluctuațiilor cursului de schimb, fiind de notorietate evoluțiile/aprecierea monedelor străine în perioada anilor 1990 - 2000.

Posibilitatea aprecierii sau deprecierii monedei naționale față de o valută și, implicit, riscul valutar la achiziționarea unui produs al cărui preț este determinat în valută ori la restituirea unei sume de bani primită în valută este un aspect financiar de notorietate.

Informații cu privire la cursul valutar au fost și sunt menționate în știrile difuzate prin toate mijloacele de comunicare - radio, televiziune, ziare, internet), sunt afișate la sediul tuturor instituțiilor financiare și pe site-uri oficiale de informare publică (site-ul BNR). Cursul valutar influențează obligațiile financiare de bază ale populației de la facturile la utilități (gaze, telefonie), la prețurile majorității produselor vândute în România, al căror preț este determinat în EUR și plătit în echivalent lei la cursul BNR de la data plății (formula clasică care se găsește în toate ofertele comerciale în EUR), obligațiile fiscale ale românilor, ratele de credit, economiile în valută (depozitele). Cu alte cuvinte, riscul valutar și probabilitatea materializării acestuia - informație necesară consumatorilor pentru a lua o decizie avizată la cumpărare - era publică și cunoscută tuturor.

În mod evident, consumatorii cunoșteau atât informația privind caracteristica monedei naționale de a varia față de monedele străine și riscul valutar aferent acestei variații - informații de notorietate -, cât și informația privind posibilitatea producerii acestui risc într-o măsură care să determine - în timp - un cost mai mare pentru creditul în monedă străină comparativ cu un credit în aceeași valoare, contractat în moneda națională.

Este de necontestat, consumatorii aveau posibilitatea de a afla cu ușurință informații certe, precise cu privire la stabilitatea/instabilitatea cursului: cu titlu exemplificativ, din istoricul evoluției cursului de schimb EUR/RON din perioada 1999 - 2009 se poate observa că această monedă a comportat o apreciere consistentă.
În consecință, în condițiile unui caracter variabil al cursului monedei creditului, dobânda nu putea să nu aibă și ea aceeași caracteristică, anume de a fi variabilă.

În ceea ce privește obligația de informare ce ar fi căzut în sarcina băncii cu privire la existența riscului valutar, se va reține faptul că aceasta se referă la aspecte care exced puterii de cunoaștere a unui consumator mediu și care, dacă nu ar fi cunoscute de consumator, ar determina un dezechilibru contractual și chiar o viciere a consimțământului acestuia la încheierea unui contract. Consumatorul trebuie informat asupra tuturor acelor aspecte obiective care exced puterii de cunoaștere, obligației de cunoaștere și diligenței rezonabile a unui consumator obișnuit. Ori de câte ori se au în vedere aspecte care țin de propria responsabilitate și nevoie de cunoaștere a consumatorului, nu este incidentă obligația de informare și nu se poate susține lipsa unui consimțământ avizat. 

Cu alte cuvinte, responsabilitatea individuală a fiecărui consumator participant la viața economică și socială nu poate fi substituită de stabilirea de obligații în sarcina altor persoane. Necunoașterea regulilor și lipsa de ancorare în realitățile zilnice (propria culpă) a unui consumator, nu poate constitui temei pentru sancționarea/atragerea răspunderii cocontractantului (banca în cazul de față).

Astfel, conștientizarea obligației de rambursare a creditului în condițiile și moneda contractată ține de obligația/îndatorirea fiecărui împrumutat de a-și asuma responsabil obligațiile născute din raporturile contractuale în care alege să intre.

Obligația de a rambursa ceea ce a primit cu titlu de împrumut precum și de a plăti toate costurile împrumutului acordat nu este sau nu ar trebui să fie o surpriză, pentru nicio persoană ce are capacitate de deplină de exercițiu. Ea impune împrumutatului obligația și responsabilitatea de a achiziționa la data scadenței valuta împrumutată în cuantumul ratei datorate - bun fungibil și consumptibil - și de a restitui această sumă băncii creditoare împreună cu toate costurile creditului. Această obligație este o obligație esențială a împrumutatului, fiind reglementată expres și de lege (art. 1584 C. civ. coroborată cu art. 1578 C. civ.) și impusă de principii fundamentale de drept: principiul forței obligatorii a contractului - art. 969 -, principiul executării obligațiilor cu bună-credință - 970 C. civ. și principiul îmbogățirii fără justă cauză - nimeni nu se poate îmbogăți pe seama altei persoane. Faptul că riscul valutar s-a produs într-o pondere mai mare decât a sperat împrumutatul, nu înseamnă că nu a fost prevăzut și conștientizat de către împrumutat.”

Teoria impreviziuinii nu se poate aplica la creditele in valuta

Inalta Curte precizeaza ca in cazul creditelor in valuta nu se poate aplica nici teoria impreviziunii, invocata in decizia Curtii Constitutionale in legea darii in plata, initiata tot de avocatul Piperea.

ICCJ:

“Litigiile având ca obiect clauzele abuzive au un cadru legal strict delimitat și protejarea consumatorului care îndeplinește criteriile stabilite de către Legea nr. 193/2000 se face cu respectarea acestui cadru. Admiterea acțiunii reclamanților s-ar constitui mai curând într-o aplicație practică a teoriei impreviziunii fără ca măcar acest lucru să fi fost cerut de către aceștia. În plus, impreviziunea este o instituție reglementată la nivel legislativ doar de la momentul intrării în vigoare a Noului C. civ. Astfel, în temeiul art. 6 alin. (2) al Noului C. civ. coroborat cu art. 107 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, „dispozițiile art. 1271 C. civ. privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil”, contractelor de credit încheiate înainte de intrarea acestuia în vigoare nu le poate fi aplicată instituția impreviziunii, acestea fiind supuse prevederilor Vechiului Codul civil.

Vechiul C. civ. nu conținea o dispoziție cu caracter general privind impreviziunea, ci numai câteva aplicații legale particulare ale acesteia, care încă sunt în vigoare, respectiv cele prevăzute de art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, cele ale art. 54 din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publica, precum și cele ale art. 14 din Legea nr. 195/2001 a voluntariatului.
Anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., ori de câte ori legiuitorul a dorit să fie aplicabilă impreviziunea a prevăzut-o în mod expres pentru anumite cazuri particulare prin legi speciale.

În afara acestor cazuri expres prevăzute de lege, impreviziunea putea produce efecte și în privința contractelor încheiate sub imperiul Codului civil din 1864, în măsura în care în respectivele contracte, părțile, în temeiul principiului libertății contractuale, ar fi stipulat o clauză care să permită revizuirea efectelor contractului în cazul schimbării împrejurărilor avute în vedere în momentul încheierii acestuia, or contractele de credit din speță nu conțin o astfel de clauză.

În plus, impreviziunea fiind o excepție de la principiul pacta sunt servanda trebuie să fie expres prevăzută de lege, neputând fi stabilită pe cale jurisprudențială, întrucât dacă s-ar proceda în acest sens s-ar ajunge la derogarea de la dispozițiile art. 969 C. civ. din 1864 în lipsa unei dispoziții legale exprese, ceea ce ar echivala cu adăugarea la lege. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca instituția impreviziunii să fie aplicabilă și contractelor încheiate înainte de intrarea ei în vigoare, ar fi prevăzut în mod expres aplicarea sa și pentru situațiile juridice născute anterior intrării în vigoare a noului C. civ. și ale căror efecte se produc și după această dată (facta pendentia), cum a făcut în cazul altor instituții.

Împrumutând o sumă de bani într-o monedă străină, pentru o perioadă considerabilă de timp împrumutații și-au asumat implicit și riscul fluctuațiilor monetare, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului, cu consecința inaplicabilității teoriei impreviziunii. De altfel, rațiunea acestei teorii este de a restabili echilibrul contractual, și nu de a direcționa consecințele negative ale schimbării împrejurărilor avute în vedere la încheierea contractului către creditorul obligației ajunsă dificil de executat.

Privitor la suportarea riscului valutar într-un contract de împrumut, prin Decizia nr. 1122 din 21 februarie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis următoarele:” .. riscul contractual, privind diferența de curs valutar, nu putea aparține băncii garante, care trebuia să primească contravaloarea ratelor achitate în calitate de garant. În privința schimbării esențiale a împrejurărilor avute în vedere de părți, la momentul încheierii convențiilor, se impun unele precizări. Teoria Impreviziunii trebuie recunoscută în măsura în care obligația contractuală nu mai este susceptibilă de executare, când împrejurările în care trebuia executată o fac radical diferită de cea asumată prin contract. În acest sens se apreciază, dacă obligația și-a pierdut identitatea, verificându-se dacă modificarea circumstanțelor nu a fost integrată în riscul contractual. Variația circumstanțelor și, prin urmare, noile sarcini ce afectează executarea, fac parte din riscul contractual pe care-l suporta debitorul obligației de executat, în lipsa unei dispoziții contrare.”

Decizia ICCJ

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
Secția a II-a civilă

Decizia nr. 485/2017
Ședința publică de la 22 martie 2017

Decizia nr. 485/2017

Asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: