Raiffeisen Bank, condamnata de Inalta Curte de Casatie si Justitie sa revina cu un credit in CHF la conditiile initiale de dobanda si curs valutar, adica exact ce a cerut ANPC intr-un ordin recent

Decizia ICCJ se aplica doar clientului care s-a judecat cu banca, spre deosebire de ordinele sau procesele ANPC, care au efect asupra tuturor celor aproximativ 4.000 de clienti ai Raiffeisen cu credite in CHF.

Inalta Curte de Casatie si Justitie din Romania (ICCJ) a emis recent o decizie definitiva si executorie prin care obliga Raiffeisen Bank sa revina cu un contract de credit in franci elvetieni (CHF) al unui client la conditiile initiale din momentul acordarii acestuia, atat in privinta dobanzii cat si a cursului CHF/RON, adica exact ceea ce se arata intr-un ordin emis recent impotriva bancii de Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorului (ANPC).

Decizia ICCJ este din 18 octombrie 2017, cu doar doua zile inainte de emiterea ordinului ANPC impotriva Raiffeisen Bank, redactat stufos si ambiguu, din care nu se intelege clar care sunt constatarile autoritatii si ce trebuie sa faca banca.

Astfel, Ordinul (tinus secret de ANPC, desi are stampila “nesecret”, dar pe care ni l-a furnizat seful Raiffeisen, Steven van Groningen) are doua articole principale: primul, de 10 randuri, in care “se dispune incetarea practicii comerciale incorecte de a nu informa in prealabil consumatorii despre viitoarele costuri ale produsului financiar”, iar al doilea, care ocupa sapte din cele noua pagini ale Ordinului, descrie concluziile si opiniile ANPC in urma controlului la Raiffeissen, mai ales in nuante juridice, cu privire la contractele in CHF.

La finalul acestor concluzii, in ultimul paragraf de pe pagina 8, apare si urmatoarea fraza: “Operatorul economic trebuie sa aduca contractele la momentul anterior practicii, inclusiv prin emiterea unui nou grafic de rambursare, cu conditiile contractuale de la momentul semnarii acestora”. (vezi aici Ordinul ANPC)

Redactarea neclara a Ordinului a determinat Raiffeisen sa ajunga la concluzia ca nu trebuie sa modifice contractele de credit, ci doar sa-si informeze clientii cu privire la costurile creditelor, ceea ce banca apreciaza ca a facut.

In acelasi timp, banca a decis sa conteste in justitie atat Ordinul cat si amenda primita de la ANPC. Iata ce au declarat reprezentantii Raiffeisen, la solicitarea Bancherul.ro:

"Ordinul ANPC (partea dispozitiva a sa, respectiv, cea care trebuie implementata) nu se refera la modificarea contractelor. Luand  insa nota de interpretarile aparute in spatiu public si din dorinta de a nu fi acuzati de nerespectarea unui ordin al unei autoritati, am precizat ANPC care este interpretarea bancii. Avand in vedere si posibilele implicatii pentru clienti (respectiv posibilitatea ca, dupa castigarea cauzei in instanta, clientii sa fie nevoiti sa plateasca dobanzile din prezent) am decis sa contestam atat procesul-verbal prin care am fost sanctionati, cat si ordinul de incetare a practicii. In ceea ce priveste o eventuala modificare a contractelor, in opinia noastra nu a fost dispusa, asa cum am mai mentionat si am precizat ANPC care este interpretarea bancii".

Practicile (incorecte) despre care vorbeste ANPC sunt dobanda revizuibila (variabila) practicata de Raiffeisen Bank dupa primul an in care a oferit clientilor o dobanda fixa promotionala (introductorie), pe care banca a modificat-o “discretionar si netransparent”, nu in functie de indici transparenti, precum LIBOR, cum este obligatoriu in prezent, precum si “expunerea clientilor la un risc de neplata considerabil” (in urma dublarii cursului CHF/RON) prin acordarea de credite in franci elvetieni, banca urmarind “exclusiv indicatorul de profitabilitate si nu interesele consumatorilor”.

Daca interpretam logic recomandarea din Ordinul ANPC, ca banca trebuie sa aduca contractele de credit la momentul anterior, cu scopul de a se elimina cele doua practici (dobanda si efectele cursului valutar), Raiffeisen Bank ar trebui sa revina la o dobanda apropiata de cea din momentul acordarii creditelor, adica in jur de 4%, precum si la cursul de atunci, in jur de 2 lei pentru un franc, la jumatate fata de cel din prezent.

Adica exact ceea ce avocatul Gheorghe Piperea, celebrul Robin Hood al romanilor abuzati de banci, se lupta de prin 2010 sa obtina in justitie, in Parlament, iar mai nou in Guvern (care are in subordine ANPC-ul), din pozitia de consilier onorific al premierului.

Piperea a lansat la inceput atacuri devastatoare, prin procese colective privind clauzele abuzive, impotriva Volksbank, pe care a ajutat-o sa ajunga in pragul falimentului, iar ulterior impotriva BCR, pe care a determinat-o, de asemenea, sa-si recunoasca greselile si sa le diminueze clientilor dobanzile la credite.

In ultimii ani, haiducul s-a razboit pe toate fronturile cu bancile care au acordat credite in CHF, dar a pierdut peste tot: atat in justitie, cat si in Parlament, dupa ce legile privind darea in plata si conversia la cursul istoric au fost amendate de Curtea Constitutionala.

Ultimul esec a venit din Luxemburg, unde are sediul Curtea de Justitie a Uniunii Europene, care i-a raspuns lui Piperea in urma solicitarii facute in procesul Andriciuc versus Banca Romaneasca, reconfirmand deciziile majoritatii instantelor romanesti, care au decis ca cei care au luat credite in CHF trebuie sa le ramburseze la cursul zilei si sa suporte dublarea ratelor, nefiind vorba de un abuz al bancilor, cu conditia cu bancile sa-si fi informat adecvat clientii cu privire la riscurile creditelor in franci.

Este surprinzatoare, in acest context, decizia din aceasta luna a celei mai inalte instante romanesti (ICCJ), care obliga Raiffeisen sa revina atat cu dobanzile, cat si cu cursul, la momentul acordarii creditului unui client, adica exact ceea ce a cerut, doua zile mai tarziu, ANPC.

Raiffeisen a precizat pentru Bancherul.ro, referitor la Ordinul ANPC, ca "Inalta Curte de Casatie si Justitie (ICCJ) s-a pronuntat definitiv si irevocabil exact in acest sens, ca Raiffeisen Bank nu a practicat clauze abuzive in contractele de credit, printre aceste clauze verificate de ICCJ fiind si cea legata de dobanda variabila si criteriul de variatie al acesteia (evolutia pietei financiare)”, insa banca nu a dorit sa precizeze, la intrebarea Bancherul.ro, despre ce decizie este vorba si daca nu cumva este in contradictie cu cea prezentata in dosarul de fata.

Decizia ICCJ se aplica doar clientului care s-a judecat cu banca, spre deosebire de ordinele sau procesele ANPC, care au efect asupra tuturor celor aproximativ 4.000 de clienti ai Raiffeisen cu credite in CHF.

Cu toate acestea, decizia ICCJ, care are si rolul de a stabili o practica unitara a judecatorilor, ar putea influenta si alte instante care judeca procesele privind creditele in CHF.

Decizia impotriva Raiffeisen

Este vorba de procesul prin care Raiffeisen Bank a fost data in judecata de clienta Jamgossian Melania-Ioana, mai intai la Tribunalul Cluj, a carui decizie a fost contestata la Curtea de Apel Cluj, cea care a emis in vara anului trecut sentinta impotriva Raiffeisen, confirmata de ICCJ in luna martie din acest an, fata de care banca a depus cerere de revizuire, respinsa insa de instanta suprema in 18 octombrie 2017. (vezi aici dosarul de la ICCJ)

Sentinta Curtii de Apel Cluj confirmata de ICCJ prevede urmatoarele:

“Stabilizeaza cursul valutar la cursul valabil la data incheierii contractului de credit, acela de 2,0207 lei/1CHF.” 

Banca este obligata sa restituie toate sumele achitate in plus, rezultate din diferenta de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuarii fiecarei plati si cursul valabil la data semnarii contractului, respectiv 2,0207 lei/1 CHF cu dobanda legala penalizatoare.

“Definirea elementelor componente ale dobanzii si cuantumului acestora: 1,8793 puncte procentuale + LIBOR CHF 3M, cu mentiunea ca marja bancii este fixa, neputand fi modificata decat prin acordul scris al partilo, modificarea dobanzii urmand a se produce, atat in sens crescator cat si in sens descrescator, in functie de variatiile indicelui LIBOR, dobanda deputand fi insa mai mica de 3,9% (dobanda promotionala din primul an n.r.).”

- De asemenea, banca a fost obligata sa elimine comisioanele de acordare a creditului si cel de administrare lunara, considerate ca fiind clauze abuzive, fiind calculate ca procent din valoarea creditului, respectiv procent din soldul acestuia, precum si restituirea acestora clientei.

Sa vedem insa cum au motivat judecatorii din Cluj decizia de stabilizare a cursului CHF/RON, cu care ICCJ a fost de acord.

Cum motiveaza judecatorii din Cluj decizia impotriva Raiffeisen

Judecatorii Curtii de Apel din Cluj considera ca Raiffeisen Bank a actionat cu rea-credinta atunci cand a acordat creditul in CHF, intrucat stia ca este posibila o crestere substantiala a cursului, dupa cum s-a si intamplat, ba chiar a mizat pe acest lucru pentru a obtine profit. In acest scop, banca nu si-a informat clientii cu privire la riscul valutar, urmarindu-si doar propriul interes.

“Consumatorul a fost obligat sa achite ratele intr-o alta moneda, CHF, (de substitutie) decat cea in care a tras efectiv creditul (euro), suportand nejustificat orice devalorizare, fara nicio limita si fara ca acest risc sa-i fi fost devoalat explicit si negociat, fiind incalcata astfel si obligatia de informare”, spun judecatorii.

Magistratii isi argumenteaza concluzia pe baza principiului proportionalitatii, care “are valoarea unei reguli generale de echilibru intre sarcinile si avantajele care rezulta din contract pe seama si respectiv in favoarea partilor contractante”.

In consecinta, este nevoie de aplicarea “solidarismului contractual”: Libertatea contractuala isi gaseste limita in legatura de solidaritate dintre partile contractuale, in temeiul careia fiecare parte trebuie sa-si asume sarcina de a realiza interesul din contract al celeilalte parti. Or, interesul imprumutatului nu este numai acela de a-si asigura la un anumit moment pentru un anumit interval lichiditatile pretinse prin conventie, ci si acela de a-si asuma in conditii de transparenta costul imprumutului. Cu alte cuvinte, interesul imprumutatului este acela de a-si da consimtamantul in cunostinta de cauza, ca produsul de creditare care face obiectul contractului corespunde asteptarilor sale si ca angajamentul asumat nu este disproportionat in raportul cu veniturile sale.

Imprumutatorul (banca) are si trebuie sa aiba interesul ca debitorul sau sa fie sovabil pentru a rambursa creditul fara o dificultate previzibila.

Imposibilitatea imprumutatului de a aprecia, evalua avantajele si inconvenientele care pot rezulta din contract echivaleaza implicit cu imposibilitatea finantatorului de a estima la data incheierii conventiei daca este sau nu in masura sa realizeze la randu-i interesul partenerului sau contractual.

De aceea, singura dispozitie care se bucura de previzibilitate, claritate si care corespunde exigentelor referitoare la solidarismul contractual putand asigura executarea cu buna credinta a contractului de imprumut este aceea a stabilizarii cursului de schimb CHF/RON, pentru efectuarea platilor la cursul valabil la momentul semnarii contractului de cerdit, respectiv 2,0207 lei/1 CHF.

Judecatorii considera ca “prin maniera in care a ales sa structureze ofertele si din maniera defectuoasa a informarii consumatorului, rezulta indubitabil ca banca a acceptat si urmarit crearea premiselor favorabile perturbarii raportului dintre prestatiile partilor.

“Era extrem de clar profesionistului (bancii) ca fluctuatia cursului poate inregistra cresteri substantiale pe parcursul derularii contractului. Banca a acceptat si urmarit si era constienta ca evenimentul generator al dezechilibrului contractual se poate produce, l-a asumat in tacere asezandu-l drept fapt generator al profitului pe care urma sa-l realizeze”.

Cu alte cuvinte, finantatorul era era informat si a mizat pe faptul ca obligatia pecuniara exprimata in CHF va fi perturbata in viitor prin intervenirea unei situatii strict economice, financiare, generata de fluctuatia majora a cursului valutar, care va bulversa economia contractului in favoarea sa.

Prin neinformarea consumatorului cu privire la vulnerabilitatea monedei, banca l-a pus pe acesta in imposibilitatea prospectarii viitorului, din perspectiva urmaririi propriilor interese.

Fata de contraargumentul bancii privind notorietatea volatilitatii cursului valutar, judecatorii considera ca nu se poate pune semnul egalitatii intre banca si client: “ceea ce era evident pentru banca nu era deloc predictibil pentru consumator”. “Mai mult, felul in care a fost cosmetizat creditul denominat in CHF l-a transformat intr-un produs cedibil si tentant, chiar irezistibil.”

Judecatorii au mai precizat ca nu se poate vorbi de asumarea constienta de catre oameni a riscului acestor credite, dupa cum a sustinut banca, in contextul cresterii fulminante a creditarii din perioada in care au fost acordate (inaintea crizei din 2008) si in conditiile in care creditele in CHF au fost lansate recent, nefiind uzuale nici pentru economiile avansate.

Nominalismul monetar si impreviziunea nu au fost acceptate

Judecatorii din Cluj resping si aplicarea principiului nominalismului monetar, care a stat la baza majoritatii deciziilor altor instante de a respinge cererile privind conversia la cursul istoric sau stabilitatea cursului valutar.

“Sub apanajul nominalismului monetar nu poate fi tolerat dezechilibrul contractual generat de fluctuatia monedei in care s-a generat creditul, fluctuatie care conduce la impovararea excesiva a obligatiei de restituire si ruina debitorului”.

“Aceste manopere infidele ale finantatorului fata de consumator justifica reconfigurarea (adaptarea) contractului prin readucerea partilor la momentul originar al perfectarii acestuia, cand dezechilibrul nu exista.”

Magistratii de la Curtea de Apel Cluj isi justifica decizia de a obliga banca sa revina la cursul istoric intrucat “reintoarcerea partilor la negociere nu ar asigura o rezolvare eficienta reala a litigiului, intrucat prin pozitiile publice de notorietate exprimate in sectorul bancar este facil de previzionat ca sansele generarii unei negocieri reale sunt inexistente.”

Judecatorii au refuzat si aplicarea principiului impreviziunii din Codul Civil, invocat anterior de Curtea Constitutionala in cazul legii privind darea in plata, intrucat contractul de credit are clauze abuzive: “Factorul cu valoare premisa al impreviziunii il reprezinta un contract cu clauze valide, exigenta neindeplinita in cauza, intrucat imposibilitatea prevederii fluctuatiei majore a cursului deriva din caracterul deficitar al informarii si natura abuziva a clauzelor instituite in ceea ce-l priveste pe consumator”.

In privinta ilegalitatii dobanzii variabile aplicate de Raiffeisen Bank, judecatorii sunt mult mai concisi: “Posibilitatea majorării dobânzii care a fost negociată de părți drept variabilă în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii nu răspunde criteriilor de transparență făcând dispoziția neinteligibilă pentru consumator.”

Judecatorii considera ca simpla constatare a caracterului abuziv al dobanzii nu schimba situatia consumatorului, care ramane sa suporte in continuare prejudiciul creat de banca si ar ramane neprotejat in fata abuzului bancii daca situatia sa ar depinde exclusiv de ANPC.

In consecinta, este nevoie ca instanta sa precizeze modalitatea de calcul a dobanzii, pentru restabilirea echilibrului contractual si proportionalitatea prestatiilor.

"Concret, având în vedere moneda creditului, CHF și rata dobânzii la momentul contractării creditului, 3,9 %, curtea optează pentru descompunerea acestei rate în indicele LIBOR CHF 3M (utilizat cu cea mai mare frecvență în contractele de credit garantate ipotecar) la data încheierii contractului 2,0207 % (indicele Libor CHF 3M la data încheierii contractului 6.09.2007  era de 2,0207) și, respectiv, marja fixă a băncii pârâte, determinată prin diferență 1,8793, formulă care va fi aplicabilă pe întreaga durată de valabilitate a convenției de credit dar nu mai puțin de 3,9 %  ținând cont de principiul disponibilității și opțiunea reclamantei care a solicitat stabilizarea dobânzii la nivelul procentului de 3,9 %.

O altă statuare ar contraveni acordului părților care au asumat expres natura dobânzii ca fiind una variabilă, fiind abuzivă doar clauza conform căreia variabilitatea era lipsită de criterii transparente."

Decizia integrala a Curtii de Apel Cluj

CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA A II-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ Nr. 620/2016

Ședința publică de la 23 Iunie 2016

INSTANȚA

I. Prin sentința civilă nr.2935 din 03.11.2015 pronunțată în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXXX al Tribunalului Specializat Cluj s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta R_________ B___ SA.

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanta JAMBOSSIAN M______-I____ în contradictoriu cu pârâta R_________ B___ SA JXXXXXXXXXX, CUI xxxxxx și s-a constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea următoarelor clauze din contractul de credit nr. RCOxxxxxxxxxxxx/6.09.2007 încheiat de reclamanta JAMBOSSIAN M______-I____ cu pârâta R_________ B___ SA: art. 6.1 care vizează comisionul de procesare, art. 6.3 care vizează comisionul de administrare, art. 4.3 care permite băncii să modifice valoarea dobânzii revizuibile în funcție de evoluția pieței financiare sau de politică de credite a băncii, urmând să aducă la cunoștința împrumutatului noua rată a dobânzii în modalitățile menționate în „Condițiile generale de derulare a operațiunilor bancare”, precum și art. C.2.6 din Condițiile generale de derulare a operațiunilor bancare, având ca obiect „Situații neprevăzute. Nedisponibilitatea monedei facilității. Costuri majorate” și art. C.3.1, paragraful 5 din aceleași condiții generale.

A fost obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 2.734,33 CHF cu titlu de comision de procesare, suma încasată cu titlu de comision de administrare în baza contractului, precum și dobânda încasată peste valoarea de 3,9% pe an, începând cu data de 12.10.2008, inclusiv, și până la emiterea unui nou grafic de rambursare, sau echivalentul în lei al acestor sume la data efectuării plății, precum și dobânda legală aferentă sumelor datorate, începând cu data de 16.09.2014 și până la data plății.

Au fost respinse cererile având ca obiect constatarea caracterului abuziv al următoarelor clauze: art. 4.3 prima teză și art. 5.1 din contractul de credit, art. C.3.1-primul paragraf și art. C.3.2-ultimul paragraf din condițiile generale, precum și cererile având ca obiect stabilirea cuantumului dobânzii, stabilizarea cursului de schimb valutar, conversia monedei, restituirea diferenței dintre ratele achitate și cele calculate ca urmare a stabilizării cursului, modificarea art. 5.1 din contractul de credit și a art. C.3.1 primul paragraf din condițiile generale de creditare.

S-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta JAMBOSSIAN M______-I____ în contradictoriu cu pârâta Agenția R_________ Dorobanților-C___ Ta și a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 7.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin contractul de credit bancar nr. RCOxxxxxxxxxxxx/6.09.2007 pârâta RAIFFEISEN B___ SA, prin AGENȚIA DOROBANȚILOR-C___ TA a acordat reclamantei JAMBOSSIAN M______-I____ un credit în sumă de 185.023,09 CHF, creditul urmând a fi rambursat în 282 luni(f.16-24 din dosarul judecătoriei). Contractul a fost semnat, în calitate de codebitor, și de către dl JAMBOSSIAN D_____-GARBIS.

Părțile au stabilit prin art. 4.3 din contract că în primul an de creditare rata anuală a dobânzii este de 3,9% pe an. Începând cu al doilea an de creditare rata dobânzii curente devine revizuibilă, banca putând modifica valoarea acesteia în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii, urmând să aducă la cunoștința împrumutatului noua rată a dobânzii în modalitățile menționate în Condițiile generale ale contractului.

Conform art. 5.1 din contractul de credit, orice plată efectuată de împrumutat în baza contractului se va face în moneda în care a fost acordat creditul. De asemenea, prin art. C.3.1 din Condițiile generale de derulare a operațiunilor bancare s-a stipulat că rambursarea facilității de credit se va efectua în moneda în care aceasta a fost acordată(f. 269-280 din dosarul judecătoriei). Dacă în contul curent nu există disponibil suficient pentru stingerea obligațiilor de rambursare și/sau de plată scadente, banca are la alegere dreptul de a permite generarea ieșirii neautorizate în descoperit de cont sau de a debita imediat și automat orice alt cont de disponibilități sau de depozit al clientului cu suma corespunzătoare.

Prin clauza inserată la art. C.3.1 paragraful 5 din condițiile generale ale contractului clientul a fost de acord și a împuternicit banca să efectueze, dacă este cazul, și schimbul valutar în numele și pentru acesta, utilizând propriile cotații și completând documentele aferente acestei operațiuni. Eventualele diferențe de curs valutar vor fi suportate de client. Dacă în urma schimbului valutar efectuat de bancă conform mandatului primit de la client și a plății comisioanelor și a altor taxe eferente schimbului valutar, suma rezultată din schimb nu acoperă întreaga creanță datorată de client băncii, acesta va rămâne în continuare obligat la plata diferenței rămase.

Prin art. C.3.2 ultimul paragraf din condițiile generale, reclamanta a arătat că are cunoștință de riscurile de curs valutar pe care le implică acordarea facilității de credit în valută și care pot apărea pe întreaga perioadă de finanțare și își asumă întreaga responsabilitate cu privire la orice pierderi pe care le-ar putea suferi urmare acestora, obligându-se să asigure în conturile sale, deschise la bancă sumele în RON și/sau în orice alte valute necesare rambursării facilității sau plății oricăror altor sume datorate conform prevederilor contractului de facilitare de credit, a documentelor de finanțare și/sau în legătură cu aceasta.

În contractul de credit încheiat între părți a fost inserată și obligația de plată a unui comision de procesare a cererii de credit. În conformitate cu art. 6.1 reclamanta a datora băncii un comision de 1,50% calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului care s-a plătit integral, la data tragerii creditului.

Conform art. 6.3 din contract, pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de împrumutat în baza contractului de credit, acesta datorează lunar băncii un comision de administrare de 0,2% ce se calculează prin aplicare al soldul creditor. Suma de plată rezultată urmează a fi achitată la data scadenței fiecărei rate lunare.

Prin modificarea cererii de chemare în judecată reclamanta a susținut că, în realitate, creditul a fost luat în lei sub aparența unui credit în CHF tocmai pentru ca banca să poată profita în cazul creșterii monedei CHF față de moneda națională.

Instanța, a analizat, cu prioritate obiectul contractului de credit și înțelegerea existentă între părți cu privire la moneda de acordare a creditului.

În contract s-a stipulat că se acordă un împrumut în CHF. Din prevederile art. 2 rezultă că scopul pentru care a fost luat creditul a fost reprezentat de achiziționarea de către reclamantă a unui teren intravilan în suprafață de 542 mp situat în Cluj-N_____, _______________________, jud. Cluj, precum și a unui teren intravilan în suprafață de 53 mp situat în Cluj-N_____, ______________________, jud. Cluj. Suma din credit destinată achiziționării terenului urma a fi pusă la dispoziția împrumutatului la cerere, integral în contul deschis la unitatea bancară la data autentificării contractului de vânzare cumpărare.

Din ordinul de schimb valutar nr. 1/12.09.2007 rezultă că reclamanta a deținut în contul curent suma de 182.288,76 CHF pe care a folosit-o pentru a cumpăra 109.812,5 euro (f. 138 din dosarul tribunalului). De altfel, și din răspunsul reclamatei la interogatoriu rezultă că banca a virat în contul acesteia suma în CHF, însă având în vedere că vânzătorul dorea ca prețul terenurilor cumpărate să fie plătit în euro, suma împrumutată a fost convertită în această monedă (f. 107 din dosarul tribunalului). Schimbul valutar a fost realizat cu acordul reclamantei care a semnat ordinul de schimb valutar în data de 12.09.2007.

Față de aceste probe, instanța a apreciat că sunt nefondate susținerile reclamantei în sensul că banca i-a acordat, în realitate, un credit în lei. Probele administrate în cauză nu dovedesc faptul că intenția reală a părților a fost alta decât cea care transpare din contractul încheiat între părți și că banca a împrumutat reclamantei o sumă în lei, iar nu una în CHF. De altfel, răspunsul la interogatoriu al reclamantei contravine chiar susținerilor din cuprinsul modificării cererii de chemare în judecată unde reclamanta a arătat că avea nevoie de un împrumut în lei care a fost corelat cu valoarea corespunzătoare în CHF. Această susținere nu este în acord cu răspunsul la interogatoriu al reclamantei care a arătat că prețul terenurilor a fost stabilit în euro, motiv pentru care suma împrumutată a fost convertiră în această monedă.

Reținând că obiectul acordării creditului l-a reprezentat suma de 185.023,09 CHF, instanța urmează a analiza în ce măsură contractul de credit conține clauze abuzive în sensul avut în vedere de dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Raportat dispozițiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru a reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: clauza contractuală să nu fi fost negociată; clauza să creeze, prin ea însăși, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; dezechilibrul a fost creat în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe.

Conform art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Această dispoziție legală a preluat integral prevederile art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE.

În analizarea caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 4.3 din contract, instanța a avut în vedere practica Curții de Justiție a Uniunii Europene care a statuat că se circumscriu noțiunii de obiectul principal al contractului, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, clauzele contractuale care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii de obiect principal al contractului(cauza C-26/13 Kásler și Káslerné Rábai vs. OTP Jelzalogbank Zrt). În cauzele C-472/10 și cauza C-484/08, Curtea a stabilit că instanțele naționale se pot pronunța și asupra clauzelor ce privesc obiectul principal al contractului, respectiv prețul contractului, mai ales dacă aceste clauze nu sunt redactate într-un mod clar și inteligibil.

În cauza C-143/12, B_____ M____, I____ O_____ M____ vs. Volksbank România SA, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că termenii „obiectul principal al contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, care permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii.

Dobânda reprezintă contraprestația pe care împrumutatul o datorează împrumutătorului, putând fi definită ca preț al creditului. Clauza privind dobânda, privită ca și preț, nu poate fi analizată ca și o clauză abuzivă numai în măsura în care este exprimată într-un limbaj ușor inteligibil. Însă în măsura în care clauza permite creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii, după cum s-a reținut în practica CJUE, aceasta nu mai este pusă la adăpost de verificarea caracterului abuziv. Toate clauzele contractului trebuie redactate într-un mod clar și inteligibil, astfel încât, consumatorul să poată prevedea consecințele economice ale contractului semnat.

Conform art. 1 lit. a din anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Din interpretarea acestei dispoziții legale rezultă că profesionistul, în cazul de față banca, poate modifica unilateral rata dobânzii, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract, iar conform practicii instanței comunitare clauzele respective să fie exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

Motivul prevăzut în art. 4.3 din contractul de credit încheiat cu reclamanta și care în accepțiunea băncii permite modificarea unilaterală a dobânzii este acela al evoluției pieței financiare sau al modificării politicii de creditare a bănci. Însă, pentru a se putea aprecia asupra caracterului întemeiat al motivului cuprins în clauza analizată, se impunea reglementarea unor situații clare și descrise corespunzător, precum și inserarea unor criterii obiective de apreciere, care să ofere consumatorului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită. D___ astfel opțiunea lui de a contracta este liberă, perfect conștientă și cu reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic pe care îl va semna.

În condițiile în care motivele menționate în clauza analizată nu îndeplinesc condiția caracterului întemeiat al măsurii, nu se poate deduce care este mecanismul în funcție de care poate evolua dobânda, în partea ei variabilă, care ar fi formula matematică aplicabilă și factorii care pot influența evoluția dobânzii, astfel că nu se poate reține caracterul clar și inteligibil al clauzei contractuale care permite băncii modificarea unilaterală a dobânzii.

Tribunalul a reținut că această clauză permite băncii să modifice dobânda, fără a menționa criteriile și limitele în funcție de care se poate face aplicarea clauzei, creându-se, astfel, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului. Reaua-credință a băncii rezultă din faptul că modul de redactare al clauzei face ca aceasta să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia și prejudiciind interesele reclamantei.

În ceea ce privește caracterul negociat al acestei clauze, pârâta RAIFFEISEN B___ SA a susținut că între părți s-a încheiat un contract de credit ca urmare a cererii exprese a reclamantei și căreia banca i-a dat curs. Instanța nu a putut reține că negocierea clauzelor contractului rezultă din faptul întâlnirii cererii reclamantei cu oferta pârâtei sau din faptul că reclamanta nu a solicitat o negociere. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător. Banca nu a contestat faptul că toate clauzele contractelor au fost prestabilite, fără a se da posibilitatea reclamantei să modifice sau să înlăture, în urma discuțiilor purtate cu banca, vreuna din clauzele inserate în contract. Conform art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, banca avea obligația de a proba că a negociat, în mod direct, fiecare dintre clauzele contractului de credit încheiate cu intimații-reclamanți, însă nu au fost aduse probe în acest sens. Pârâta nu era ținută să facă dovada unui fapt negativ, ci a faptului pozitiv contrar celui negativ invocat de reclamantă, probațiunea fiind posibilă sub acest aspect.

Astfel, s-a reținut că este îndeplinită și condiția lipsei negocierii clauzei care permite pârâtei să modifice unilateral cuantumul dobânzii. Faptul afișării în locurile special amenajate din incinta băncii a dobânzii stabilite sau informării clientului asupra nivelului dobânzii modificate prin mijloacele alese, de asemenea, de către bancă în mod unilateral, astfel cum se prevede în condițiile generale ale contractului, la pct. D.3 nu înlătură caracterul abuziv al clauzei analizate deoarece în contract nu sunt identificate criteriile care stau la baza stabilirii acestei dobânzi și modul de calcul al acestei dobânzi.

Instanța a mai reținut că analiza caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 4.3 din contract nu este împiedicată de faptul că practicarea unei dobânzi variabile este permisă de legislația bancară. Caracterul abuziv al clauzelor nu este determinat de o eventuală nelegalitate a acestora, ci de modul în care acestea au fost formulate și inserate în cuprinsul contractului cu o raportare distinctă la condițiile prevăzute în Legea nr. 193/2000.

Deși reclamanta a invocat caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 4.3 în integralitate, prima parte a acestui articol care stabilește că în primul an de creditare dobânda curentă este de 3,9% nu a fost criticată. De altfel, dobânda astfel stabilită are un caracter clar și inteligibil și reprezintă prețul contractului pentru primul an de creditare, astfel că nu se poate susține caracterul abuziv al acesteia, motiv pentru are se va respinge cererea sub acest aspect.

Pârâta a susținut că între părți a fost încheiat un act adițional în conformitate cu prevederile OUG nr. 50/2010. Actul adițional invocat(f. 86-90 din dosarul judecătoriei) nu cuprinde elemente în funcție de care să se stabilească legătura acestuia cu contractul de credit și nu există nicio dovadă a faptului că acest act a fost comunicat reclamantei și că actul a fost acceptat în mod expres sau tacit de către parte, astfel că înscrisul invocat nu este opozabil reclamantei.

Față de considerentele redate, instanța a constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea următoarelor clauze inserate la art. 4.3 din contractul de credit nr. RCOxxxxxxxxxxxx/6.09.2007 care permite băncii să modifice valoarea dobânzii revizuibile în funcție de evoluția pieței financiare sau de politică de credite a băncii, urmând să aducă la cunoștința împrumutatului noua rată a dobânzii în modalitățile menționate în „Condițiile generale de derulare a operațiunilor bancare”.

În ceea ce privește comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, instanța, raportat la jurisprudența comunitară, a apreciat că acestea nu fac parte din prețul contractului, astfel că pot fi analizate prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 deoarece au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual.

Comisionul de procesare este prevăzut de art. 6.1 din contractul de credit încheiat între părți și a fost stabilit la 1,50% din suma împrumutată și plătit la momentul acordării creditului. S-a reținut că acest comision a fost reținut din suma acordată cu titlu de credit și a fost luat în calcul ca și componentă a creditului, fiind supusă restituirii prin aplicarea acelorași dobânzi și comisioane ca și pentru suma de care consumatorii au beneficiat în mod efectiv cu titlu de împrumut. Tribunalul apreciază că nu se poate reține că acest comision a fost perceput pentru analiza dosarului clientului deoarece în aceste condiții nu este justificată perceperea acestuia în funcție de valoarea creditului acordat din moment ce operațiunile de analiza a dosarului implică pentru bancă aceleași costuri, indiferent de suma împrumutată. Inserarea clauzei în contract, fără a se justifica și serviciile prestate de bancă în schimbul sumei încasate nu face decât să mărească în mod nejustificat costul creditului, creează un dezechilibru semnificativ între dreptul băncii de a percepe acest comision și serviciile prestate în favoarea consumatorului și încalcă buna credință pe care părțile trebuie să o manifeste în relațiile contractuale, motiv pentru care se apreciază că această clauză are un caracter abuziv în sensul Legii nr. 193/2000. De asemenea, s-a reținut că banca nu a făcut dovada caracterului negociat al acestei clauze, sarcina probei revenindu-i conform art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, astfel că sunt îndeplinite toate condițiile pentru a se reține caracterul abuziv al comisionului de procesare credit.

În ceea ce privește comisionul de administrare prevăzut de art. 6.3 din contract, instanța a reținut faptul că potrivit acestui text pentru creditul acordat, reclamanta trebuie să plătească un comision de administrare de 0,2% aplicat la valoarea soldului creditului. Acest comision a fost perceput pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de consumator în baza contractului de credit.

Nici clauza privind comisionul de administrare nu a fost negociată cu reclamanta.

Cu privire la acest comision, instanța a reținut că în contractul încheiat nu se oferă nici o explicație cu privire la motivul pentru care a fost prevăzut. În întâmpinare, pârâta a arătat că activitatea de administrare a unui credit este complexă și include o ________ operațiuni ce se derulează pe întreaga durată a creditului, respectiv calcului dobânzii, verificarea îndeplinirii obligațiilor de plată lunare, verificarea garanțiilor. Pârâta a arătat că toate aceste activități au fost rezumate generic prin sintagma „monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de consumator în baza contractului de credit”. Însă această explicație, aptă să asigure un echilibru al prestațiilor a fost oferită reclamantei ulterior încheierii contractului, ca urmare a promovării cererii de chemare în judecată. Caracterul abuziv al unei clauze se apreciază în funcție de forma acesteia la momentul încheierii contractului, iar nu în funcție de intenția avută în vedere de una dintre părți, în cazul de față banca, dar care nu a fost adusă la cunoștința părții.

În principiu, prețul total al creditului, care include și costurile funcționării serviciilor din cadrul băncii, trebuie să se regăsească în dobânda percepută. Perceperea separată a unui comision nu este interzisă, dar trebuie să corespundă unui serviciu oferit de către bancă care să poată fi identificat în contract, iar consumatorul trebuie să cunoască motivul pentru care i se percepe acel comision și trebuie să aibă reprezentarea contraprestației băncii pentru acel comision.

În condițiile în care în contract nu s-a oferit nici o explicație pentru perceperea acestui comision și comisionul se calculează prin raportare la soldul creditului, luând în considerare și valoarea la care s-a perceput acest comision, respectiv de la 370,05 CHF la data de 12.10.2007 până la 238,31 CHF la data de 14.09.2015(f. 130-132 din dosarul tribunalului), valori care sunt destul de ridicate raportat la serviciile pretins a fi prestate de către bancă, instanța a reținut că, în realitate, pârâta a urmărit să mascheze o parte din dobândă sub forma comisionului de administrare, pentru a avea posibilitatea de a lansa pe piață o ofertă de credit cu dobândă atractivă și de a profita de vulnerabilitatea unor clienți mai puțin informați, care au fost atrași de dobândă, fără a verifica costurile ascunse ale creditului. O astfel de practică este contrară cerințelor bunei-credințe, și este de natură să îi pună pe consumatori în situația de a achita, practic, două dobânzi - una ca atare, cea de a doua mascată sub forma comisionului de administrare, ceea ce este de natură să creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Având în vedere că raportul juridic dedus judecății s-a născut anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, această dispoziție legală nu poate fi avută în vedere la soluționarea prezentului litigiu.

Față de cele reținute, instanța a reținut existența caracterului abuziv în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 și în ceea ce privește comisionul de administrare, motiv pentru care se va constata nulitatea absoluta a clauzei inserate în art. 6.3 din contract.

Capitolul C.2.6 din Condițiile generale de derulare a operațiunilor bancare are obiect „Situații neprevăzute. Nedisponibilitatea monedei facilității. Costuri majorate” și cuprinde clauze care permit băncii pârâte să perceapă costuri suplimentare în cazul în care apar modificări, inclusiv de interpretare, a actelor normative aplicabile și care au ca rezultat creșterea costurilor băncii legate de contractul încheiat cu reclamanta sau limitează posibilitățile băncii de a acorda credite. Având în vedere că, în eventualitatea creșterii costurilor băncii cu creditul acordat, această creștere urmează a fi suportată în mod exclusiv de către consumator, în mod evident se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului. Pe de o parte, reclamanta ar fi ținută să remită băncii sume de bani ce pot fi stabilite în mod discreționar în condițiile în care nu sunt definite criterii precise și obiective, contrar principiului bunei-credințe, iar pe de altă parte această secțiune nu cuprinde clauze similare și în favoarea consumatorului, excluzând orice împrejurare care ar permite acestuia să-și ajusteze propriul cost al creditului.

Prin aceste clauze contractuale banca transferă către reclamantă orice costuri care exced noțiunii de obiect principal al contractului ce ar putea apărea ulterior încheierii contractului, a căror apariție și cuantum sunt imprevizibile și fără vreo legătură cu vreo culpă a reclamantei. În plus, aceste costuri pot să nu aibă nicio legătură cu împrumutul ce face obiectul contractului analizat.

Aceste clauze contractuale creează, fără putință de tăgadă, în detrimentul reclamantei și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților astfel încât, având în vedere lipsa dovedirii negocierii acesteia, instanța a constatat că este abuzivă, din perspectiva art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.

Clauza inserată în art. C.3.1, paragraful 5 din condițiile generale care permite băncii să efectueze schimbul valutar în numele și pentru împrumutat, utilizând propriile cotații, urmând ca eventualele diferențe de curs valutar să fie suportate de aceasta are un caracter abuziv prin raportare la faptul că se impune reclamantei propriul curs valutar, fără a da posibilitatea acesteia să achiziționeze moneda creditului necesară plății ratei de la o altă unitate bancară și să efectueze astfel plata.

Ca efect al nulității clauzelor reținute ca fiind abuzive, se impune repunerea părților în situația anterioară și restituirea de către bancă a sumelor încasate în temeiul acestor clauze. Pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune pentru sumele plătite anterior celor trei ani anteriori formulării cererii de chemare în judecată.

Analizarea acestei excepții impune stabilirea tipului de nulitate incident în cauză în funcție de natura interesului ocrotit. Nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme ce ocrotește un interes general atrage nulitatea absolută, iar nerespectarea unei norme care ocrotește în interes personal atrage nulitatea relativă a actului juridic. Legea nr. 193/2000 cuprinde norme imperative, ce ocrotesc un interes general, acela de a proteja consumatorii, persoane fizice sau grupuri de persoane fizice ce acționează în scopuri personale, împotriva clauzelor abuzive inserate în contracte de profesioniști, care acționează în cadrul activității lor comerciale, industriale sau de producție.

Legea nr. 193/2000 transpunere în legislația românească Directiva nr. 93/13/CEE, iar potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE sunt de ordine publică. Astfel, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. vs. Iveta Corčkovská, s-a precizat că „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigură consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică. În același sens, în cauza C-241/98 Salvat Editores SA vs. José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a recunoscut judecătorului național puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, reținându-se că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele”.

Ca atare, raportat la faptul că Directiva nr. 93/13/CEE transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000 urmărește protejarea unui interes public și că trebuie să se realizeze o interpretare unitară a normelor comunitare, urmează a se reține că sancțiunea care intervine în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze este cea a nulității absolute.

Sub aspectul prescripției, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, astfel că dreptul la acțiune al reclamantei, care are calitatea de consumator în sensul Legii nr. 193/2000, nu poate fi apreciat ca prescris în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în contractul de credit.

În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune al reclamanților cu privire la obligarea pârâtei la restituirea sumelor reprezentând comisionul de administrare, comisionul de procesare și dobânda percepută în mod abuziv, se reține conținutul patrimonial al dreptului și caracterul prescriptibil al acțiunii, conform art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, însă termenul de prescripție de 3 ani începe sa curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, respectiv de la data la care s-a constatat, în mod definitiv, nulitatea absolută a clauzelor abuzive. Reținând că anterior constatării nulității absolute a clauzelor abuzive nu era născut dreptul reclamantei de a solicita repunerea părților în situația anterioară, nu se poate reține nici împlinirea termenului general de prescripție pentru pretențiile bănești formulate de aceasta.

Prin restituirea acestor sume se realizează repunerea părților în situația anterioară, ca efect principal al constatării nulității absolute. Principiul restabilirii situației anterioare este acea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat. Nu poate fi exclusă aplicarea dreptului comun în materia litigiilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, respectiv pentru acele situații în care legiuitorul nu a înțeles să instituie norme derogatorii. De altfel, potrivit art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13, statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive. Astfel, chiar din conținutului directivei rezultă că pentru consumator nu sunt create obligații prin clauzele abuzive utilizate în contract, iar în ipoteza constatării existenței clauzelor abuzive directiva nu limitează modalitățile prin care legislația națională trebuie să asigure restabilirea egalității între părțile contractante. Repunerea părților în situația anterioară asigură realizarea scopului directivei, respectiv acela ca prin clauzele abuzive utilizate într-un contract să nu se creeze obligații pentru consumator, astfel că soluția instanței de restituire a sumelor plătite în baza clauzelor anulate este legală.

D____ urmare, instanța a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta R_________ B___ SA și va obliga pârâta să restituie reclamantei suma de 2.734,33 CHF cu titlu de comision de procesare, suma încasată cu titlu de comision de administrare în baza contractului, precum și dobânda încasată peste valoarea de 3,9% pe an, începând cu data de 12.10.2008, inclusiv-dată de la care dobânda a devenit revizuibilă, și până la emiterea unui nou grafic de rambursare, sau echivalentul în lei al acestor sume la data efectuării plății.

La sumele datorate urmează a fi plătită și dobânda legală prevăzută de art. 1 alin. 3 și art. 3 alin. 2 din OG nr. 13/2011, începând cu data de 16.09.2014 și până la data plății, astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Cererile prin care reclamanta urmărește ca prin intermediul instanței de judecată să obțină stabilirea cuantumului dobânzii la nivelul de 3,9% pe an, stabilizarea cursului de schimb valutar și conversia monedei creditului urmează a respinse ca neîntemeiate.

În jurisprudența comunitară, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito SA/Joaquin Calderon Camino, CJUE a hotărât că instanța națională nu poate modifica conținutul unei clauze abuzive care figurează într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator. În ceea ce privește modul de redactare a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, s-a constatat, pe de o parte, că prima teză a acestei dispoziții, deși acordă statelor membre o anumită marjă de autonomie în ceea ce privește definirea regimurilor juridice aplicabile clauzelor abuzive, impune totuși în mod expres obligația de a prevedea că respectivele clauze „nu creează obligații pentru consumator”. Curtea a interpretat această dispoziție în sensul că instanțele naționale care constată caracterul abuziv al unor clauze contractuale trebuie să stabilească toate consecințele care decurg, potrivit dreptului național, din această constatare, pentru ca respectivele clauze să nu creeze obligații pentru consumatori. Pe de altă parte, instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. S-a statuat că, în cazul în care instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive care figurează în astfel de contracte, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere realizării obiectivului pe termen lung urmărit prin articolul 7 din Directiva 93/13. Astfel, această posibilitate ar contribui la eliminarea efectului descurajator pe care îl are asupra vânzătorilor sau furnizorilor faptul că astfel de clauze abuzive nu sunt pur și simplu aplicate în ceea ce privește consumatorul, în măsura în care aceștia ar fi în continuare tentați să utilizeze clauzele menționate, știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi totuși completat de instanța națională în măsura în care este necesar, garantând astfel interesul respectivilor vânzători sau furnizori. Ca urmare a acestui fapt, în cazul în care instanței naționale i-ar fi acordată o astfel de posibilitate, aceasta nu ar fi în măsură să garanteze, prin ea însăși, o protecție a consumatorului la fel de eficace ca cea care rezultă din neaplicarea clauzelor abuzive.

Ulterior prin hotărârea pronunțată în cauza C-26/13 Kásler și Káslerné Rábai vs. OTP Jelzalogbank Zrt, CJUE a atenuat efectele hotărârii menționate anterior, statuând că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul ca aceasta dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

Astfel, din aceste hotărâri ale instanței comunitare rezultă că instanța națională poate interveni în contractul părților și poate modifica acele clauze constate ca fiind abuzive doar în cazul în care există o normă de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv. Legislația națională română consacră principiul libertății contractuale care nu este atenuat printr-o normă supletivă care să permită instanței de judecată să stabilească nivelul dobânzii unui contract de credit în sensul urmărit de apelantul din prezenta cauză.

Astfel, față de cele reținute anterior, instanța nu poate suplini voința părților prin stabilirea nivelul dobânzii contractuale la 3,9% pe an, încălcând acordul acestora care la momentul încheierii contractului au stabilit că după primul an de creditare dobânda curentă devine revizuibilă. Prin stabilirea cuantumului dobânzii la nivelul solicitat de reclamantă s-ar aduce atingere forței obligatorii a contractului, cu atât mai mult cu cât caracterul revizuibil al dobânzii nu a fost apreciat ca fiind abuziv. Art. 4.3 din contact are o componentă abuzivă numai în ceea ce privește posibilitatea acordată băncii de a stabili în mod unilateral cuantumul acestei dobânzi variabile. Revine părților contractante să stabilească pe baza unei negocieri reale și efective și în baza acordului acestora liber exprimat, să modifice clauza declarată nulă sub aspectul modului de determinare a dobânzii variabile.

În ceea ce privește cererea având ca obiect stabilizarea cursului valutar CHF - leu la nivelul de la momentul încheierii contractului de credit, instanța reține că argumentele aduse de reclamantă în susținerea acestei cereri vizează neîndeplinirea de către pârâtă a obligației de consiliere a consumatorului la momentul încheierii actului și teoria impreviziunii

Obligația de informare a consumatorului invocată de reclamantă și prevăzută de art. 18 din OG nr. 21/1992 vizează caracteristicile esențiale ale produselor și serviciilor oferite de către operatorii economici, astfel încât consumatorii să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională, în conformitate cu interesele lor, între produsele și serviciile oferite și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină securitate.

Nu se poate reține că pârâta a omis informarea reclamantei asupra riscului de hiper-valorizare a CHF deoarece nu se putea impune băncii furnizarea unei estimări precise asupra evoluției pe termen lung a cursului CHF – leu în cadrul obligației generale de informare corectă și completă aparținând profesionistului deoarece acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activității specifice ce o desfășoară. Obligații similare au fost introduse ulterior încheierii contractului, prin Regulamentul BNR nr. 24/2011, care însă impune avertizarea asupra posibilității și consecințelor creșterii costului creditului în cazul materializării riscului valutar, fără a se putea în mod rezonabil pretinde estimarea precisă a evoluției cursului valutar pe durată îndelungată.

Teoria impreviziunii, invocată de asemenea de către reclamantă, constă în recunoașterea, ca subînțeleasă în condițiile art. 981 c.civ., în contracte a clauzei conform căreia dacă între momentul încheierii contractului și cel al executării acestuia au apărut evenimente imprevizibile care au schimbat fundamental condițiile economice sau de altă natură existente în momentul realizării acordului inițial de voință al părților, făcând sensibil mai anevoioasă prestația uneia dintre ele, principiul forței obligatorii a contractului instituit de art. 969 c.civ., nu mai acționează, instanța de judecată având posibilitatea, independent de existența în contract a unei clauze in acest sens, să procedeze la reașezarea contractului în funcție de noile împrejurări.

Astfel, teoria impreviziunii se aplică atunci când ulterior încheierii contractului apare un dezechilibru între prestațiile părților, provocat de circumstanțe imprevizibile, de exemplu criza economica sau inflația. Sub acest aspect, modificarea cursului unei monede străine în raport cu leul în perioada lungă a derulării contractului nu poate fi considerată ca o situație imprevizibilă, fluctuațiile cursului valutar fiind obișnuite pe piață și cunoscute de orice persoană, chiar cu cunoștințe minime în domeniul financiar-bancar. Astfel teoria impreviziunii invocată de reclamantă nu este aptă a determina stabilizarea cursului valutar la momentul încheierii contractului.

În ceea ce privește clauza de risc valutar, s-a reținut că potrivit art. 5.1 din contract, respectiv art. C.3.1 din condițiile generale ale contractului rambursarea ratelor lunare se face în moneda în care s-a acordat creditul. Împrumutul a fost acordat în CHF, iar reclamanta s-a obligat să restituie ratele tot în CHF. De asemenea, prin art. C.3.2-ultimul paragraf din condițiile generale, clientul a arătat că are cunoștință de riscurile de curs valutar pe care le implică acordarea creditului în valută, asumându-și aceste riscuri. Faptul că pe parcursul derulării contractului de credit cursul CHF a fluctuat și a avut consecințe grave asupra capacității reclamantei de a restitui ratele nu constituie un motiv de stabilire a cursului valutar în funcție de evoluția existentă la data contractării împrumutului.

S-a reținut că prevederile contractuale sunt clare și inteligibile în sensul că s-a acordat un împrumut în valoare de 185.023,09 CHF, iar tragerea s-a făcut în moneda creditului, sub acest aspect starea de fapt fiind diferită de cea reținută de CJUE prin hotărârea pronunțată în cauza Kasler contra OTP Ungaria.

În materia împrumutului, art. 1584 C.civ. din 1864, consacră principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația valorii acesteia. Astfel, în cazul creditului acordat în valută, nu banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, această regulă fiind instituită prin lege, iar dispozițiile legale nu intră sub incidența evaluării caracterului abuziv.

Însă raportat la conținutul clauzei inserate în art. 5.1 din contract care prevede că rambursarea ratelor lunare se va face în moneda în care s
Citeste articolul integral pe Bancherul.ro

Taguri:

Alte stiri

2 comentarii

Stelian
3 Nov 2017

Interesant articol, dar prima parte in care vorbiti de ANPC nu-si are locul. Intelegem ca sunteti platiti de banci, dar clauzele abuzive si comportamentul incorect au fost si sunt practicate de o parte din bancile din Romania. Raiffeisen si OTP sunt campioane. Mutumim justitiei si sunt increzator ca si in viitor este cel mai bun aliat al consumatorilor

Anca
1 Nov 2017

Felicit?ri ICCJ - rugam instan?ele din tara sa preia decizia ICCJ avand in vedere ca mai bine de jum?tate din credite au fost acordate clienti lor in euro sau lei. Felicit?ri inca odata judec?torilor ICCJ si asteptam cu interes si decizia Cur?ii de Apel de la Oradea.

Posteaza un comentariu